În episoadele anterioare am discutat despre felul în care politicile inspirate de sloganul „prin noi înșine” au grevat performanța economică a României interbelice, referindu-mă în special la industrie. Azi vă propun spre atenție problematica agriculturii din România interbelică.
Imaginea postcomunistă a agriculturii interbelice
Imaginea satului și a agriculturii interbelice este influențată de părerile negative despre comunism și despre colectivizarea socialistă. După 1990 au fost publicate multe lucrări care au înfățișat ororile cooperativizării și care au întărit judecățile de valoare severe, potrivit cărora aceasta a condus la „falimentul economic, degradarea materială, profesională și morală a țărănimii”[1].
De aici nu a mai fost decât un pas pentru a aprecia că totul era minunat în satele românești interbelice, cu atât mai mult cu cât reforma agrară din 1918-1921 împărțise pământ la un mare număr de țărani și micșorase tensiunile sociale grave care frământaseră lumea rurală de dinainte de Primul Război Mondial. Tentativele de prezentare idealizată a vieții țăranilor din România interbelică sunt contrazise însă de informațiile de care dispunem din presa și literatura vremii, din anchetele echipelor sociologice conduse de Dimitrie Gusti[2], sau din analizele realizate de istorici și economiști.
Datele statistice – producție și productivitate [3]
Având în vedere ponderea mare a culturilor cerealiere în ansamblul producţiei agricole din România interbelică, este firesc să începem analiza cu evoluţia producţiei de cereale. Aceasta a scăzut semnificativ la începutul perioadei interbelice, pe de o parte din cauza pierderilor de forță de muncă pricinuite de război, pe de altă parte din cauza instabilității relațiilor de proprietate și fragmentării exploatațiilor în urma reformei agrare. Producția totală de cereale fusese de 11,7 milioane tone în media anilor 1911-1915 pe teritoriul care, după Război, a fost în componența României Mari; în 1919 au fost doar 9,2 milioane tone și acest nivel nu a fost depășit decât în 1926, după ce în anii anteriori variase între 7,2 și 9,2 milioane tone.
După 1929 situația a fost ceva mai bună, nivelul producției totale de cereale variind între 8,6 și 13,6 milioane tone, dar media multianuală a rămas cu 11,3 milioane tone sub nivelul anilor 1911-1915. Dacă luăm în considerare şi sporul demografic, atunci putem constata o scădere severă a producţiei cerealiere pe cap de locuitor, de la circa 890 kg/locuitor în Vechiul Regat în anii 1910/1913 (și circa 720-730 kg/locuitor pentru ansamblul teritoriilor care au format România Mare), la circa 578 kg/locuitor în 1919 şi la circa 550 kg/locuitor în media anilor 1934/1938.
Dacă scăderea din primii ani interbelici a avut drept una dintre cauze şi restrângerea temporară a suprafeţelor cultivate, pe ansamblul perioadei interbelice factorul principal care a influenţat nivelul total al producţiei a fost dinamica randamentelor la hectar. În condiţiile unei agriculturi slab dotate tehnic, aceste randamente erau extrem de sensibile la variaţiile vremii şi ale condiţiilor naturale; totuşi, mediile multianuale evidenţiază fără dubiu scăderea randamentelor în primii ani interbelici şi redresarea lor doar parţială în restul epocii interbelice.
Producţia medie la hectar, la principalele cereale şi plante alimentare (chintale/ha)
| Media anilor | Grâu | Porumb | Orz | Ovăz | Secară | Fasole | Cartofi | |
| 1911-1915 | Vechiul Regat | 11,5 | 13,6 | 10,4 | 9,5 | 8,9 | 8,1 | 81,6 |
| Transilvania | 11,0 | 15,2 | 12,7 | 11,5 | 10,3 | 8,9 | 76,3 | |
| 1919-1924 | 8,9 | 11,0 | 8,0 | 7,9 | 8,1 | 7,0 | 78,2 | |
| 1925-1929 | 9,2 | 10,6 | 9,3 | 9,0 | 9,3 | 7,0 | 98,7 | |
| 1930-1934 | 9,0 | 10,9 | 8,7 | 8,7 | 9,1 | 8,1 | 87,7 | |
| 1935-1939 | 10,4 | 10,8 | 8,0 | 8,0 | 9,7 | 5,3 | 88,5 | |
Producţia animalieră a cunoscut o evoluție încă şi mai proastă decât producţia cerealieră.
Numărul de animale a scăzut în timpul războiului şi s-a redresat doar parţial în cele două decenii interbelice. Astfel, efectivele de bovine au fost de 4,6 milioane capete în 1919 (aproape 6 milioane înainte de 1914 în teritoriile care au compus România Mare după 1918), au crescut apoi până la 5,7 milioane capete în 1922, au scăzut apoi treptat până la o valoare minimă de 4,0 milioane capete în 1930, şi au variat între 4 şi 4,3 milioane capete de-a lungul anilor ’30. Nici la cabaline şi porcine creşterile din anii interbelici nu au putut recupera scăderile din timpul Războiului, astfel încât efectivele din 1939 erau mai mici decât cele din 1914 (la un teritoriu comparabil).
Unele creşteri au fost realizate la ovine şi la păsări, dar ele nu au putut compensa scăderile de la bovine, cabaline și porcine. Și în cazul animalelor, scăderea pe cap de locuitor este mai severă decât cea în cifre absolute.
Efectivele de animale din România interbelică (capete / 100 locuitori, cifre rotunjite)
| Perioada | Bovine | Cabaline | Ovine şi caprine | Porcine |
| 1914 | 38 | 14 | 68 | 22 |
| 1919 | 30 | 9 | 46 | 15 |
| 1939 | 22 | 10 | 66 | 15 |
Conjunctura agricolă internațională[4]
Dinamica mediocră a producţiei agricole este însă numai o parte a tragediei agriculturii româneşti interbelice. Cealaltă faţetă este conjunctura agricolă defavorabilă pe plan mondial în cea mai mare parte a epocii interbelice. Victor Axenciuc descrie astfel această realitate:
„Agricultura românească din perioada interbelică a suportat nu numai consecinţele propriei sale subdezvoltări, ale exploatării sale de către celelalte sectoare interne, dar a fost supusă din exterior, din economia mondială, la acţiuni economice ruinătoare din care cea mai distrugătoare a fost criza agrară mondială din perioada 1928-1936, când toate carenţele agriculturii româneşti au apărut şi s-au manifestat cu mare gravitate în viaţa socială a ţării”[5].
Prăbuşirea preţurilor agricole a determinat majoritatea guvernelor din ţările importatoare să încerce să-şi protejeze producătorii proprii, fie prin sporirea protecţionismului vamal, fie prin introducerea unor măsuri non-tarifare (raţii între grâul de import şi cel autohton impuse procesatorilor din domeniul morăritului, condiţionări de import-export, cote de import, licenţe etc.) şi prin intervenţii mai mult sau mai puţin directe ale statului pentru regularizarea pieţelor. În felul acesta, efectele scăderii prețurilor au fost aruncate asupra exportatorilor, inclusiv asupra României.
Exporturile de cereale ale României au fost relativ mici în primul deceniu interbelic, în mare măsură din cauza scăderii producției și a disponibilităților de export, au cunoscut o maximă de 3,2 milioane tone în 1931 (față de 3,1 milioane tone media exporturilor Vechiului Regat în anii 1911-1913), și apoi au fluctuat între 0,9 și 2,5 milioane de tone în perioada 1932-1939. Dincolo însă de această dinamică, în anul de vârf al exporturilor românești (1931) prețul de export al porumbului era doar 43,3% față de cel din 1929, iar cel al grâului coborâse la 37,6%; în aceste condiții, cantitățile mai mari exportate în 1931 valorau mult mai puțin decât cantitățile mai mici exportate în anii 1926-1929. Concluzia poate fi generalizată la ansamblul perioadei interbelice: când preţurile mondiale au fost mari, România nu a exportat sau a exportat doar cantităţi relativ mici; exporturile cele mai mari au fost când preţurile au fost mici, iar veniturile încasate au fost și ele reduse.
Implicațiile subperformanței agricole pentru dezvoltarea de ansamblu a României interbelice
Pentru a completa cercul vicios, scăderea prețurilor la cereale a afectat grav veniturile țăranilor și a descurajat investițiile în îmbunătățirea inventarului tehnic al exploatațiilor agricole, ceea ce a frânat tentativele de creștere a productivității agricole. Deși statul a intervenit prin legile de conversiune a datoriilor agricole pentru a salva gospodăriile țărănești, aceasta a îngreunat posibilitățile țăranilor de a contracta noi credite și a încetinit procesul de comasare a exploatațiilor agricole, ceea ce a contribuit la menținerea unor productivități scăzute.
Așa cum ne arată cazul lui Ilie Moromete[6], mulți dintre țărani au fost prinși fără scăpare în menghina combinată a datoriilor către bănci și dărilor către stat („fonciirea”) și au trebuit să sacrifice fie parte din pământ, fie aspirațiile de formare ale copiilor lor.
Pe de altă parte, așa cum am arătat și în articolul anterior [7], foarfecele preţurilor s-a manifestat defavorabil nu numai în raporturile economice externe, ci şi pe piaţa internă, pauperizând satul în favoarea oraşului, împiedicând creșterea cererii de produse industriale din partea țăranilor și blocând astfel dezvoltarea industriei producătoare de bunuri de larg consum.
____
[1] Ion Păun Otiman, Viaţa rurală românească pe lungul drum între Flămânzi și Uniunea Europeană sau Drama satului şi a ţăranului român într-un secol de iluzii, dezamăgiri şi speranţe. Discurs de recepţie rostit la 20 iunie 2007 în ședință publică. Cu răspunsul Academicianului Valeriu D. Cotea, București, Editura Academiei Române, 2007, p.24.
[2] Bogdan Bucur, Sociologia proastei guvernări în România interbelică, București, RAO, 2019.
[3] Analiza din această secțiune folosește date și argumentări din Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iaşi, Polirom, 2010, p.226-232.
[4] Cele mai multe dintre datele din această secțiune au fost preluate din Vasile Bozga, Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, Editura Academiei, 1975.
[5] Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1997, p.244.
[6] Marin Preda, Moromeții, vol.I, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955.
