Odiseea cosmică, ca și suratele ei pământești, implică întâi cercetare, apoi cucerire a locurilor. Imaginarul uman (potențialul) și realitatea umanității (posibilul) se împletesc. În privința „spațiului”, decalajele de „timp” între procesarea celor două aspecte se îngustează spectaculos. Mai nou, imaginarul explorării corpurilor celeste îi lasă locul celui al exploatării, iar realitatea este presată să țină pasul cu el. Ultima frontieră nu este telescopul, ci târnăcopul.
Unde săpăm ca să… scăpăm?
Într-o epocă în care se vorbește despre voință (în a combate schimbările climatice), dar și despre putință (de a răspunde coerent și consistent acestora), resursele minerale suport pentru dezvoltarea tehnologiilor verzi devin critice la nivel planetar. Potrivit unui articol din revista Nature, nu mai puțin de 30 de metale sunt considerate cruciale pentru tehnologiile de producere a „energiei verzi”: aluminiul și cuprul sunt cele mai căutate, de exemplu, pentru paletele turbinelor, fire și electrozi; cobaltul, litiul, nichelul și fierul sunt ingrediente-cheie în baterii; metalele rare, ca indiul și galiul, sunt utilizate pe scară largă în componentele electronice, cum ar fi tranzistoarele sau cipurile de computer, iar neodimul și disprosiul sunt folosite în magneți.
Un număr mic de companii și țări controlează aprovizionarea la nivel global cu astfel de materiale. Printre cele mai mari corporații miniere (după cifra de afaceri) se numără Glencore (Elveția), BHP (Australia), Rio Tinto (Regatul Unit) sau Vale (Brazilia). China furnizează aproximativ 90% din elementele „pământuri rare” la nivel global. Companii chineze și europene controlează producția de cobalt în Republica Democrată Congo, națiune care este, totodată, bogată în cupru, staniu, tantal, wolfram și aur. Australia și Chile domină extracția de litiu, în timp ce țările din Asia de Sud-Est livrează cel mai mult nichel, iar China produce cel mai mult grafit. Peste tot, cuvântul de ordine este „fluctuații”, din motive naturale sau politice.
Economiile dezvoltate recunosc riscurile. Departamentul pentru Energie al SUA enumeră 35 de materiale critice tehnologic: se importă galiu din China, Regatul Unit, Germania și Ucraina; „pământuri rare” din China, Estonia, Malaiezia și Japonia; litiu din Argentina, Chile, China și Rusia; iar cobalt din China, Norvegia, Japonia, Finlanda și Congo. Analog, Uniunea Europeană are o listă cu 30 de materii prime critice. Lipsa de „pământuri rare” ar putea să deraieze Green Deal-ul, planul de decarbonizare a economiei până în 2050, deși ar fi noi speranțe de prin străfundurile Suediei. Și China importă: litiu din Australia și Chile; nichel din țările din Asia de Sud; metale din grupul platinei din Africa de Sud și Rusia; cobalt din Congo.
Pandemia Covid-19 a exacerbat problemele cererii și ofertei de metale rare, iar guvernele au avut la dispoziție un mix de trei soluții: exploatarea altor rezerve, redesign-ul tehnologiilor pentru a se utiliza materiale alternative și, da, reciclarea. Iar pentru calmarea piețelor, s-au vehiculat propuneri care mai de care mai intervenționiste guvernamental, într-un moment în care piețele se luptau cu supraviețuirea: liderii politici au fost chemați să sprijine industriile de profil și reciclarea în pachetele de stimulare; cercetătorii și producătorii au fost invitați să dezvolte o „economie circulară”; iar statele au fost sfătuite să coopereze, nu să concureze steril, sub spectrul Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale ONU. Sau să privească dincolo de nori…
Când o să începem săpăturile în sus?
Din antichitate și mult după zilele noastre, posibilitatea/plauzibilitatea existenței altor lumi și ființe extraterestre este și va fi „documentată” luxuriant în paralel cu (sau chiar în ciuda) demonstrațiilor precaute venite din partea astronomilor, astrofizicienilor sau altor oameni de (astro-)știință, precum și a dovezilor palpabile din partea astronauților, mai rezervate. Totuși, moștenirea fanteziei cosmice crește. „Multitudinea lumilor” rămâne un „testament” viu, care ține de numele primilor săi „apostoli” – bunăoară, precocii Bernard Le Bovier de Fontenelle, Camille Flammarion, Percival Lowell –, pregătind ceea ce avea să devină prolifica și adesea profetica literatură științifico-fantastică – de pildă, a unor Jules Verne, Georges Le Faure, Henry de Graffigny, Herbert George Wells, până la cea a lui Isaac Asimov, Frank Herbert, Stanislaw Lem, Philip K. Dick, augmentată cinematografic.
În prezent, aceste nume ale imaginarului cosmic pălesc în fața istoriei conquistadorilor reali ai acestuia. De la Iuri Gagarin, primul om care „a dat roată” planetei noastre, orbitând Pământul (1961), și Neil Armstrong, întâiul semen care „a făcut pași” pe satelitul nostru, Luna (1969), ambii emblematici pentru programele spațiale sovietic și, respectiv, american – ce translatau în epocă, tacit, către stele Războiul Rece terestru –, peisajul aventurilor cosmice s-a lărgit continuu. Explorarea cosmică trece, timid, către exploatare. Spațiul extra-terestru acomodează în prezent segmente de avangardă ale geo-economiei contemporane (sub formă de servicii prin satelit și industrii de asistență) și mici avanposturi pentru helio-economia din viitorul mai îndepărtat, când sistemul solar va fi noul nostru eco-sistem. Și totuși, stăpânirea și stoarcerea de resurse a astrelor sunt (încă) un vis.
Aventura spațială modernă este ea însăși ca o rachetă în trepte. Prima etapă, a „invențiilor”, a avut loc la începutul secolului al XX-lea și conține străpungeri cu potențial de folosire în spațiu (bunăoară, cea a lui Hermann Oberth, născut la Sibiu și crescut la Mediaș și Sighișoara), punând bazele rachetelor spațiale. A doua etapă, între 1950 și 1970, vine cu o extindere a inovațiilor dedicate proiectelor de explorare, preocupărilor militare, precum și primelor viziuni economice concrete ce văd cosmosul ca o infrastructură publică valorificabilă inclusiv comercial. A treia etapă, după anii 1970, aduce semne vădite ale unui sector spațial ce combină știința cu fantezia, cooperarea cu competiția, guvernamentalul cu antreprenorialul. Dacă de-a lungul istoriei cosmosul a fost scanat, după puterile epocilor, pentru cunoștințe, economia și politica nu i-au putut rămâne străine.
Cum facem să renunțăm la săpatul între noi?
De când a început călătoria spațială, în anii 1950, pasionații au visat că explorarea va duce la colonizare, în reeditarea împingerii „frontierei americane” în „lumea liberă”. De la viziunile lui Arthur C. Clarke asupra coloniilor de pe Lună până la planurile Mars Society, oamenii de știință și scriitorii SF i-au uitat în spate pe politicieni și antreprenori. Iar progresele către o prezență permanentă a omului în spațiu s-au oprit. Dezvoltarea practică, economică a spațiului – tratându-l nu doar ca pe un simplu „ținut de dincolo” al Terrei, ci ca pe o „lume nouă” – nu s-a concretizat, iar o posibilă explicație vizează și reprezentarea lui ca un „laborator” pur științific, nu ca un „atelier” al inițiativei și productivității umane, al investițiilor și comerțului.
Spațiul conține resurse valoroase, un motiv convingător pentru agenții economici privați și, inevitabil, pentru guverne să le valorifice. Asteroizii din „centura” dintre Marte și Jupiter sunt bogați în elemente utile precum neodim, scandiu, litiu, iridiu, platină și paladiu – „pământuri rare” de care este nevoie în a compatibiliza tranzițiile digitale (Revoluția Industrială „4.0”) și ecologice (contra „crizei climatice”). Recoltarea unor atare resurse din spațiul cosmic neprietenos implică expediții miniere, puțin spus, costisitoare, iar dincolo de tehnologii revoluționare, crucială este existența unui cadru legal–instituțional simplu, stabil și stimulativ pentru investițiile temerare, tenace, temeinice. Deci, drepturi de proprietate privată în cosmos.
Telescopul Hubble de la NASA a obținut imagini ale unui asteroid atât de bogat în metale încât valoarea lui face economia noastră globală să pară un fir de nisip: 10 trilioane (1018) de dolari, în comparație cu întreaga economie mondială, care valora aproximativ 142 de bilioane (1012) de dolari în 2019. Obiectul rar, compus din metale grele – în principal fier și nichel –, numit 16 Psyche, este unul dintre cele mai mari corpuri cerești din centura de asteroizi, situat la aproximativ 370 milioane km de Pământ și măsurând 226 km în diametru. Și nu este cel mai valoros: asteroidul Davida, cu un diametru de 326 de km, este cotat la 27 de trilioane de dolari. Întreaga centură de asteroizi este evaluată de NASA la aproximativ 700 de trilioane de dolari.
SpaceX a atins deja obiectivul reutilizării parțiale sau complete a rachetelor purtătoare, costul lansării diverselor echipamente pe orbită va scădea mult mai departe, dacă „forțele pieței” vor aduce mai mulți concurenți în domeniu. Programul american Artemis, pornit anul trecut, geamăn al eroicului Apollo, și epigonul său chinez par tot în logica veche, etatistă. Agenții privați sunt sub-contractori, nu antreprenori. Vinovate de acest impas cosmic ar fi perechea de tratate ce guvernează spațiul: Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, inclusiv a Lunii și a celorlalte corpuri cerești – 1967 și Acordul privind guvernarea activității statelor pe Lună și alte corpuri cerești – 1979.
De ce economia de piață poate împăca sapa cu mapa?
Trăim un păgubos comun(itar)ism spațial. Fără drepturi recunoscute legal de a cumpăra, deține și vinde proprietăți spațiale, este dificil – imposibil – să aduni capital pentru a valorifica, iar nu doar a admira bogățiile spațiului accesibil. Legile internaționale par potrivnice unei astfel de paradigme, inspirațiile lor terestre fiind Tratatul Antarcticii, din 1959 – care împiedică guvernele să-și instaureze suveranitatea acolo –, respectiv, Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982 – care reglementează exploatarea fundului mărilor. O breșă ar fi detaliul care distinge tratatul din 1967 și pe cel din 1979: doar al doilea interzice explicit ideea de proprietate în spațiu, dar, în comparație cu primul, nu este semnat de nicio putere cosmică, fiind ca și cum niște echipe de amatori din liga a 5-a de fotbal sătesc decid sistemul de funcționare al Champions League.
Între timp, SUA, națiune cu înclinații organice capitaliste și proprietariene, au adoptat, în 2015, o lege mai obraznică față de standardul global – Commercial Space Launch Competitiveness Act –, cunoscută și cu denumirea, cu un acronim elocvent, Spurring Private Aerospace Competitiveness and Entrepreneurship (SPACE) Act.
Aceasta permite în mod explicit cetățenilor și industriilor americane să se „angajeze în explorarea comercială și exploatarea resurselor spațiale”, inclusiv apă și minerale, fără a se emite pretenții suveraniste. În plus, dreptul nu se extinde la eventuala viață extraterestră, deci orice este „viu” nu poate fi exploatat comercial, o prevedere menită parcă a îndepărta orice reminiscență cu privire la „păcatul originar” al edificării națiunii și statalității americane, anume sclavia populației afro-americane, o „rană” încă neînchisă.
Pentru economiști, juriști, politologi, dinamizarea economică a spațiului cosmic, dincolo de re-aselenizare sau amartizare de show, deși nu de azi pe mâine, ridică întrebări legitime. Vorbim despre o planetă care caută să lărgească „frontierele de sustenabilitate”, zice-se ajunse la limită (combinându-se epuizabilitatea unor resurse cu dezechilibrele climatice), diminuând totodată „costurile de tranzacție”, multe exacerbate de mentalitatea cvasi-socialistă asupra spațiului („res comunis”/„res nullius”, dar „un drept al tuturor, de fapt al nimănui”!).
În prezent, companii fanion din generația „New Space” – cu Elon Musk, Jeff Bezos, Larry Bird sau Richard Branson pionieri – au spart gheața. Pentru minerit spațial, mai este mult de așteptat. Cert este că și în spațiu rămân valabile lecțiile istoriei, ideologiilor și instituțiilor de „acasă”. Și năzuința de a re-face în cer ce am făcut bine pe Pământ!
