fbpx

„Prin noi înşine” în România interbelică (III) – Cum a eşuat atunci politica de industrializare

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

În cele două episoade anterioare am discutat despre felul în care politicile inspirate de sloganul „prin noi înșine” au grevat performanța economică a României interbelice, referindu-mă în special la „vintilismul” anilor 1920 și la producția de avioane de la I.A.R. Brașov. Azi voi prezenta bilanțul dezvoltării industriale a României interbelice. 

 

Aspecte ale creșterii producției industriale

Dintru început trebuie să spun că producția industrială a crescut în România interbelică. Este adevărat, în prima parte a anilor 1920 cea mai mare parte a creșterii a fost doar o recuperare a scăderilor dramatice ale producției în timpul războiului și imediat după acesta. Au fost însă și ramuri care încă din anii 1920 au produs mai mult decât înainte de război, iar după unele probleme generate de Marea Criză din anii 1929-1933 producția industrială a crescut în aproape toate domeniile până spre sfârșitul anilor 1930 [1]. 

Datele sintetice publicate de Victor Axenciuc confirmă această imagine. Dacă vom compara valoarea adăugată brută în industrie la începutul și la sfârșitul perioadei interbelice, aparent avem mai mult de o triplare – 656 milioane lei în 1920 și 2.012 milioane lei în 1939 – dar dacă avem în vedere faptul că valoarea din 1920 era un minim istoric (mai mică și decât cele 717 milioane lei realizate în 1914 de Vechiul Regat, care reprezenta demografic și economic aproximativ jumătate din România Mare de după Primul Război Mondial), atunci dintr-o dată creșterea nu mai este la fel de spectaculoasă. 

Dacă evităm să comparăm entități diferite ca mărime (Vechiul Regat și România Mare) și ne concentrăm pe datele pe cap de locuitor, atunci creșterea valorii adăugate brute în industrie a fost de puțin peste 2% la finele perioadei interbelice față de media anilor 1911-1914 [2]. Și, atenție, este vorba de creșterea cumulată, nu de rata de creștere anuală. 

Unii istorici au privit doar acele părți ale statisticilor care generau imaginea unei creșteri semnificative și au tras concluzia triumfală că în 1938 România reuşise „trecerea de la stadiul de ţară eminamente agrară la cel de țară agrar-industrială” [3]. Istoricul american Keith Hitchins, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei moderne și contemporane a României, este mai sobru în aprecieri:

„În ciuda progreselor impresionante realizate în numeroase ramuri ale industriei, structura economică fundamentală a țării nu s-a schimbat semnificativ. În 1939, agricultura reprezenta în continuare principala sursă de venit pentru 78% din populația activă, în vreme ce doar 10% era implicată în mod asemănător în industrie. România depindea în continuare de importurile străine pentru a-și utila fabricile și a le oferi consumatorilor o gamă variată de bunuri” [4].

 

Câteva date statistice sectoriale

În cadrul industriei României interbelice, sectorul petrolier era fără îndoială ramura vedetă. El cuprindea atât extracția de țiței, cât și prelucrarea acestuia. Extracția a crescut spectaculos, dar numai până în anul 1936, după care a scăzut, în principal datorită epuizării resurselor deja identificate și exploatabile cu resursele tehnice disponibile în epocă.

Industria prelucrătoare a cunoscut și ea creșteri semnificative în multe domenii, dar exceptând derivatele petroliere, ea a rămas covârșitor dependentă de vânzările pe piața internă și de protecția statului împotriva concurenței importurilor. Privit comparativ, nivelul producției industriale din România, la nivelul anului 1938, care este considerat anul de vârf al dezvoltării economice interbelice, apare mai degrabă modest. 

Surse: Gheorghe Dobre (coord.), Economia României în context European – 1938, Bucureşti, 1996, p.30, 149, 154, 163, 169; Brian R. Mitchell, International Historical Statistics. Europe 1750-2000, Fifth edition, Houndmills: Palgrave, 2003, p.513-514, 562-563 (calculele şi rotunjirile ne aparţin).

 

Bilanțul sintetic al dezvoltării industriei din România interbelică

În tabelul de mai sus am prezentat indicatorii bruți pe cap de locuitor, exprimați în valori specifice fiecăruia dintre acești indicatori. Unii istorici ai economiei au alcătuit însă și indici sintetici ai producției industriale. Pentru a permite comparațiile, ei au ales să calculeze nivelul fiecărei țări prin raportare la nivelul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, statul care a fost prima putere industrială a lumii în secolul al XIX-lea și a rămas un reper semnificativ și în epoca interbelică. După un prim set de date publicat de Paul Bairoch în 1982, calculele au fost reluate și rafinate de Thomas David [5]. 

Iată cum se prezintă situația la nivelul anului 1937:

Nu este vorba doar de faptul că producția industrială a României anului 1937 valora mai puțin de 6% din cea britanică din același an, sau că nivelul producției românești era de peste 8 ori mai mic decât media europeană. Thomas David atrage atenția că poziția relativă a României față de Regatul Unit s-a înrăutățit la finele perioadei interbelice față de anii de dinainte de Primul Război Mondial – indice 5,9 în 1937 față de indice 6,2 în 1910 [6]. 

 

Explicații ale limitelor industrializării în România interbelică

Dezvoltarea oricărei industrii depinde pe de o parte de resursele inițiale disponibile – capital, materii prime, forță de muncă, acces la tehnologie – și pe de altă parte de existența unor debușee unde să poată fi valorificate produsele, element decisiv pentru a putea continua și eventual extinde în continuare producția. În cazul României interbelice, exporturile au fost semnificative doar pentru pentru industria petrolieră și pentru puține alte produse cu grad redus de prelucrare, iar conjunctura internațională din anii 1930 a defavorizat dezvoltarea comerțului internațional. 

În aceste condiții, dezvoltarea industriei românești depindea într-o foarte mare măsură de posibilitățile de a valorifica produsele pe piața internă. Aici, comenzile de stat erau decisive pentru unele dintre ramurile cele mai dinamice ale industriei româneşti – metalurgia, construcţiile de maşini, într-o mare măsură industria materialelor de construcţii şi industria chimică – dar aceste comenzi, în mare măsură legate de efortul de înarmare, nu ofereau perspectiva unei dezvoltări durabile pe termen mediu sau lung. 

Esențială ar fi fost cererea de bunuri industriale din partea populației, dar aceasta era handicapată de sărăcia lumii satelor, care reprezenta peste 75% din locuitorii României interbelice. Cauzele erau multiple, de la nivelul redus al productivităţii agricole şi preţul relativ scăzut al produselor agricole (redresarea din a doua parte a anilor 1930 a fost insuficientă pentru a ridica în mod semnificativ veniturile şi puterea de cumpărare a sătenilor) până la faptul că restricţionarea importurilor a făcut ca la multe produse industriale preţurile de pe piaţa românească să fie mai ridicate decât pe pieţele din ţările dezvoltate, ceea ce evident limita posibilitatea de absorbţie a acestor mărfuri. Virgil Madgearu explica în 1940 limitele și perspectivele mediocre ale dezvoltării industriale a României interbelice:

„Din faptul că în 1938 consumul intern de produse industriale nu s-a ridicat la nivelul celui din 1927, rezultă că industrializarea în loc să ridice capacitatea de cumpărare a populaţiei, a scăzut-o. […] Capacitatea de cumpărare de bunuri de consum a pieţei interne este foarte slabă, astfel încât industria bunurilor de consum posedă o capacitate de producţie neutilizată, echivalând cu o supracapitalizare relativă, care la rândul ei grevează preţul de cost şi contribuie la scumpirea unor articole de primă necesitate, completând astfel cercul vicios” [7].

Note

[1] Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iaşi, Polirom, 2010, p.260-262.

[2] Victor Axenciuc, Produsul Intern Brut al României 1862-2000. Serii statistice seculare și argumente metodologice, vol.I, București, Editura Economică, 2012, p.109, 130. 

[3] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, București, Editura Paideia, 1999, p.100.

[4] Keith Hitchins, Scurtă istorie a României, Iași, Polirom, 2015, p.202. 

[5] Thomas David, Nationalisme économique et industrialisation. L’expérience des pays d’Europe de l’Est, Genève, Droz, 2009.

[6] Ibidem, p.253.

[7] Virgil Madgearu, Evoluția economiei românești. După războiul mondial, ed. a II-a, București: Editura Ştiinţifică, 1995, p.191. Aprecieri convergente ale altor economiști și istorici ai economiei pot fi găsite în Bogdan Murgescu, România şi Europa…, p.266-267.

Nu fi pufi

Dă un share

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00