Creat de rețeaua China In The World și coordonat de DoubleThink Lab, China Index măsoară influența Chinei în 101 țări, folosind o metodologie riguroasă cu 99 de indicatori, validați prin dovezi concrete și experți locali. Mesajul experților la lansarea de ieri a fost limpede: „Nu noi facem munca, ci rețeaua fantastică de parteneri locali”. Rezultatul? Un tablou global care arată cum Beijingul își exportă modelul autoritar prin economie, tehnologie, societate și diplomație.

Concluziile sunt destul de tulburătoare: în timp ce Statele Unite rămân impermeabile și tratează China drept rival strategic, în Africa influența chineză explodează. Nigeria a ajuns pe locul 4 la nivel mondial, Zimbabwe pe 6 și Africa de Sud pe 10. Beijingul nu mai vine doar cu drumuri și poduri, ci cu infrastructură digitală, media, chiar și sisteme de supraveghere — adică exportul unui model de „autoritarism digital” care amenință libertatea presei, intimitatea și drepturile omului.

În Asia, tabloul este și mai clar: Pakistan, Cambodgia și Singapore ocupă primele trei locuri la nivel global. Prin alianțe bilaterale și mize strategice, Beijingul reușește să cumpere nu doar piețe, ci și tăcerea sau chiar sprijinul diplomatic al unor guverne în chestiuni sensibile precum Xinjiang sau Taiwan. Un expert a spus tranșant: „Pentru Beijing, tăcerea este echivalentă cu susținerea.”

Europa apare în raport ca un continent divizat. Vestul – Germania și Marea Britanie – are scoruri medii, între 185 și 190, datorate legăturilor comerciale și academice. În Est însă, influența Chinei este printre cele mai reduse din lume: Ucraina (locul 90, scor 70/384) și Republica Moldova (locul 87, scor 77/392). În cadrul evenimentului de lansare, Sorin Ioniță a remarcat că în Ucraina, percepția publică asupra Chinei s-a prăbușit după invazia rusă, odată ce Beijingul a fost perceput ca aliat tacit al Moscovei. În Moldova, narativul chinez nu are cum să concureze cu agresiunea hibridă rusă, iar influența rămâne marginală.

Dar există și excepții: Ungaria. Prin investiții uriașe în industria bateriilor electrice, companii ca CATL și BYD au făcut din Budapesta un cap de pod pentru China în Uniunea Europeană. Orbán se laudă cu „parteneriat strategic”, dar în realitate a transformat Ungaria în calul troian al Beijingului. Într-un moment în care România și statele baltice blochează Huawei, abandonează proiecte nucleare cu chinezii și aleg securitatea euro-atlantică, Budapesta face pasul invers, punând întreaga Uniune în pericol.

Dincolo de scoruri, raportul mai arată o tendință îngrijorătoare: în perioada 2022–2024, în peste 50 de țări influența chineză a crescut, iar doar în 24 a scăzut. Domeniile unde Beijingul a câștigat cel mai mult teren sunt tehnologia (unde aproape 80% dintre state permit firmelor chineze acces la infrastructură critică) și politica externă (unde aproape 80% dintre guverne au adoptat poziții aliniate sau tăcute la interesele Beijingului). În schimb, presiunea directă – sancțiuni sau amenințări – scade. China înțelege că e mai eficient să cumpere loialitatea prin bani și contracte decât prin intimidare.

China Index 2024 nu e doar un clasament, ci ne arată fără echivoc că influența Chinei nu mai e un fenomen marginal, ci o strategie globală sistematică, cu rezultate vizibile în fiecare regiune. Din Africa până în Europa, din Pacific până în America Latină, Beijingul construiește dependențe, cumpără tăceri și încearcă să rescrie regulile jocului internațional în favoarea sa.

Pentru democrații, mesajul este clar: neutralitatea nu mai e o opțiune, iar naivitatea se plătește scump. Statele care au ignorat riscul au ajuns prinse în capcana datoriilor, în rețelele de supraveghere digitală sau în dependențe comerciale greu de rupt. În schimb, țările care au avut curajul să limiteze accesul Chinei în sectoarele cheie – fie că vorbim de India, Ucraina sau Italia – au demonstrat că rezistența este posibilă.

Europa de Est, dar și România, trebuie să tragă o singură lecție: influența Chinei nu e un „pericol ipotetic”, ci o realitate prezentă, care sapă tăcut la fundația democrației. Iar antidotul nu poate fi decât mai multă transparență, solidaritate democratică și curajul de a spune „nu” atunci când Beijingul întinde o „ofertă de prietenie” cu preț ascuns.

Inevitabilul s-a produs. Avertismentele mai multor miniștri de Apărare din Uniunea Europeană că Rusia va testa în curând reacția NATO la o posibilă agresiune asupra unui stat-membru s-au adeverit mai repede decât se credea.

Drone rusești au fost doborâte într-un stat NATO în cursul dimineții, la ora 5.40, în satul Czosnowka, aflat la 40 km de granița Poloniei cu Belarus. Potrivit ministrului polonez al Apărării, Wladyslaw Kosiniak-Kamysz, un număr de 10 drone au fost surprinse de radare în spațiul național aerian.

Reacția Comandamentului de Apărare a fost de a mobiliza forțe aeriene și forțe NATO pentru a le doborî, operațiune încheiată cu succes. Totuși atacurile cu drone continuă la granița de vest a Ucrainei și guvernul polonez a îndemnat populația să rămână în casă în zonele Podlaskie, Mazowieckie și Lublin, mai expuse riscului.

Președintele Karol Nawrocki a afirmat că „Securitatea patriei noastre este prioritatea absolută și necesită o cooperare strânsă” și a convocat Biroul Național de Securitate, CSAT-ul lor, la care vor participa miniștrii de resort, comandanți ai Forțelor Armate Polonezi și premierul Donald Tusk.

Nu este prima dată când drone rusești sunt surprinse că violează spații aeriene ale statelor-membre NATO. Și România, și statele baltice au identificat în trecut, de la începutul Războiului împotriva Ucrainei, fragmente de drone de proveniență rusească pe teritoriul lor.

Interpretarea oficială a fost că dronele fuseseră doborâte pe teritoriul Ucrainei și părți rezultate din dezmembrarea lor au ajuns în zona de graniță accidental, fără o intenție clară a agresorului Rusia de a intra în spațiul vecin.

În dimineața aceasta interpretarea unei posibile erori de planificare a atacului rusesc sau un accident produs la anihilarea dronei a fost respinsă. Nu avem doar o dronă ce a trecut granița unui stat NATO, ci o serie extinsă de drone surprinse pe radar.

Deși la nivel politic liderii polonezi au evitat un termen clar pentru eveniment, vorbind despre importanța securității și protecției populației civile, Comandamentul Operațional al forțelor Armate Poloneze a numit „un act de agresiune” și „o amenințare reală la adresa siguranței cetățenilor noștri”. La fel, senatori democrați (Dick Durbin) și republicani (Joe Wilson) au catalogat atacul drept un „act de război”, „o agresiune neprovocată” și un test al lui Putin de a testa reacția NATO de a proteja statele baltice și Polonia.

Atacul rusesc cu drone la granița Poloniei cu Ucraina survine la doar cinci zile după întrunirea Coaliției Voinței de la Palatul Elysée, desfășurată în prezenţa lui Volodimir Zelenski.

Aici președintele Emmanuel Macron, alături de șefi de state din 26 de țări europene au asigurat Ucraina că toate țările vor participa „la o forţă de reasigurare cu prezenţă la sol, pe mare sau în aer”, pentru a oferi garanţii de securitate în cazul unui acord de încetare a focului cu Rusia. Totodată președinții statelor participante au decis o nouă serie de sancțiuni împotriva Federației Ruse și regimului autocrat al lui Putin.

Mai mulți lideri europeni, inclusiv Volodimir Zelenski, au spus același lucru, că escaladarea conflictului este un prim test pentru NATO și reacția comună a forțelor aliate a demonstrat că nivelul de alertă ridicat corespunde intențiilor de agresiune din partea Rusiei.

Pe de altă parte, atacul cu drone asupra Poloniei, un stat cu o armată impresionantă, cu un nivel al cheltuielilor militare extrem de ridicat și cu o serie de capacități militare de invidiat în Europa, denotă și un sentiment de disperare din partea regimului Putin, mai ales după ce au mințit că au ocupat orașe ucrainene, ulterior informațiile fiind dezmințite de presa independentă.

Recent rușii au atacat, pentru prima dată, un alt loc cu valoarea simbolică mare: guvernul Ucrainei și dronele au distrus aici o aripă importantă a executivului din Kiev, atacul soldându-se cu trei morți și peste 20 de răniți.

Ambele atacuri și premiere transmit nu numai intenția de escaladare a conflictului, ci și o tentativă disperată de a prezenta liderilor europeni și americani atacuri fără precedent, expresia clară că negocierile de pace inițiate la nivel formal fie nu vor avea loc prea curând, fie termenii vor fi dictați de partea rusă.

A făcut mare vâlvă evenimentul de ieri de la Beijing care a marcat 80 de ani de la victoria Chinei împotriva invadatorilor japonezi. Președintele Xi Jinping a făcut paradă atât cu personalul și tehnica militară impresionantă de care dispune, cât și cu regimentele sale de vasali politici de diverse origini și niveluri, care mergeau grupați în urma liderului chinez înspre un viitor glorios, ascultându-i, bineînțeles, indicațiile prețioase. România a fost și ea reprezentată de doi foști lideri ai partidului socialist autohton, o prezență nu îndeajuns de importantă pentru a avea vreo consecință reală politică sau economică, însă suficientă pentru a fi interpretată ca un potențial de influență al Chinei în România. Reacțiile, ca de obicei, au fost exagerate, ceea ce e de așteptat din partea jurnaliștilor sau a domnului Ponta, dar nu și de la ministra Afacerilor Externe, Oana Țoiu, care a uitat temporar faptul că domnia sa, și nu Nicușor Dan, este șefa diplomației românești, iar reacțiile domniei sale se cer a fi, prin urmare, diplomatice. Cu riscul (asumat de mult timp) de a-mi face dușmani în toate taberele, reamintesc că tema evenimentului a fost una cât se poate de onorabilă (victoria împotriva fascismului, a violenței nestăvilite și a urii, ale căror semințe le vedem și astăzi în România), iar în general întâlnirile între lideri mondiali se sfârșesc cu poze „oficiale” în care aparențele nu reflectă raporturile reale între statele reprezentate de aceștia. O poză alături de Kim Jong Un de exemplu nu te face nici comunist, nici dictator și nici supraponderal, așa cum o poză cu Putin nu te face un criminal psihopat, iar una cu Trump nu te face un narcisist instabil. În niciun caz prezența la un astfel de eveniment nu înseamnă „gudurat”, dar graba de a o condamna în termeni prea puțin diplomatici poate să fie interpretată exact așa. Dând prea multă importanță unor oameni care nu o merită, pentru niște chestiuni irelevante, pierdem din vedere lucrurile importante care se întâmplă și care pot fi extrase, în parte, din scurtul discurs ținut de Xi Jinping.

Vorbind despre victoria împotriva Japoniei, Xi afirmă că „atunci, în fața unei lupte pe viață și pe moarte între dreptate și rău, lumină și întuneric, progres și reacțiune, poporul chinez a împărtășit o ură adâncă pentru inamic, s-a ridicat în rezistență, a luptat pentru supraviețuirea țării, a luptat pentru reînnoirea națiunii, a luptat pentru cauza dreptății umane. Astăzi umanitatea din nou e în fața unei alegeri între pace și război, dialog sau confruntare, cooperare win-win sau jocuri cu sumă zero.” Trebuie să înțelegem în primul rând faptul că și atunci când vorbește despre evenimente istorice, liderul chinez discută în fapt despre prezent și viitor. În al doilea rând, paradigma geopolitică (și implicit „morală”) a Chinei este diferită față de cea a Occidentului. Aceste chestiuni, deși par evidente, sunt de multe ori ignorate, ducând la neînțelegeri care pot avea consecințe grave. Putin, spre exemplu, este mult mai ușor de înțeles și de anticipat ca actor geopolitic (faptul că mutările și reacțiile sale nu au fost anticipate de liderii occidentali spune mai multe despre ei decât despre Putin). China înțelege foarte diferit rolul său în lume, conceptul de parteneri sau rivali și chiar viitorul însuși. Pentru chinezi, ne aflăm înspre finalul unei perioade de tranziție între China – cea mai avansată civilizație a lumii antice și medievale – și China, cea mai avansată civilizație a mileniului trei, determinate de o stagnare tehnologică și izolare geopolitică în timpul dinastiei Qing care a transformat-o în victimă a puterilor occidentale (inclusiv Rusia). Victoria în al II-lea Război Mondial, dublată de ascensiunea PCC, care a pus capăt haosului intern, a declanșat lungul proces al revenirii de la statutul de victimă la cel de centru al civilizației umane. Miza a fost inițial reprezentată, ca în discursul lui Xi, de supraviețuirea țării, apoi reînnoirea națiunii (ajungerea din urmă și chiar depășirea „agresorilor” din punct de vedere economic, tehnologic și militar), și în cele din urmă de „cauza dreptății umane”, punând China (中国) în centrul lumii (中) materiale și morale. Cum obiectivul nu a fost încă atins, o viziune maniheistă asupra lumii este în continuare necesară în vorbă (nu și în faptă), una în alb și negru în care alegerile sunt teoretic evidente. Răul, întunericul, reacțiunea, războiul, confruntarea, jocurile cu sumă zero ar fi folosite de inamicii Chinei și implicit ai civilizației umane (evident SUA și vasalii săi din UE, așa cum suntem percepuți la Beijing). Totuși, maniheismul nu e ceva nou în politică, vezi declarațiile chiar mai puțin diplomatice decât ale Oanei Țoiu ale Kajei Kallas, șefa diplomației europene, care ar trebui să învețe arta de a menține tăcerea atunci când nu ai nimic util de spus (eu înțeleg dorința de a te pune bine cu Trump ca să încheiem acordul comercial umilitor fără umiliri suplimentare, dar extremismul moralizator, dacă își mai găsește loc uneori în politică – mai ales în cea suveranistă –, nu are ce căuta în diplomație. Putem lăsa niște oameni să se întâlnească la o paradă și să discute despre longevitate fără să riscăm să alunecăm în relativism moral, dar și fără să ne văicărim că se dărâmă planeta?)

Deși sunt greu de împăcat cu orice fel de viziune morală (uneori spre jena liderilor de la Beijing, care se justifică invocând acțiunile prea puțin morale ale americanilor din timpul Războiului Rece și nu numai, când au susținut regimuri genocidare în lume în schimbul limitării influenței sovietice de exemplu), „prietenii” Chinei îi sunt momentan necesari, unelte indispensabile în atingerea obiectivului final, ei nefiind în niciun caz văzuți ca parteneri (unii dintre ei, când își vor epuiza utilitatea, vor fi fără îndoială încadrați, în funcție de contextul geopolitic, în cealaltă categorie). Umanitatea e în fața unei alegeri, spune Xi: cine e cu noi, ne recunoaște suzeranitatea și renunță la cea americană (până atunci nu judecăm, toată lumea primește bilet indiferent de numărul victimelor pe care le are fiecare pe conștiință).

„Poporul chinez stă ferm de partea corectă a istoriei, de partea civilizației și progresului uman, aderă la calea dezvoltării pașnice și dă mâna cu toate popoarele pentru a construi o comunitate a unui viitor comun al umanității.” Se știe în business că cine setează standardele controlează piața. Xi Jinping a încercat încă de la începutul primului său mandat să ofere standarde pentru viitorul comun al umanității, propunând soluții pentru schimbările climatice, fluidizarea comerțului (întâmplător în avantajul Chinei), accelerarea globalizării în general și, mai nou, impunerea de limite pentru dezvoltarea inteligenței artificiale (aici chiar au dreptate 100%, chiar și în condițiile în care aceste limite sunt, din nou, în avantajul lor, dar voi reveni pe subiect).

„Istoria duce în spate trecutul și iluminează viitorul. (…) Marea reînnoire a poporului chinez nu poate fi oprită! Cauza păcii și dezvoltării umane va triumfa!” Exact ce spuneam mai sus, istoria reflectă viitorul dorit, cu China ca motor al „păcii și dezvoltării umane”. Pleiada de dictatori, dictatorași și dictatoruți din spatele lui Xi, ca și mulți alții împrăștiați prin lume, sunt schelele acestei construcții, care vor fi demontate și aruncate când ea va fi finalizată.

Nu cred că trebuie să ne îngrijoreze prea tare acest eveniment, întrucât, așa cum am mai scris în multe rânduri, această mult-temută „axă a răului” există doar pe hârtie, cei prezenți nefiind legați de absolut nimic altceva în afara unor interese de moment (multe declanșate de Trump). Mai trebuie să menționez ajutorul ‘neprețuit’ al Chinei pentru Iran cu ocazia atacării acestei țări de către Israel? Sau paradoxul prezenței la eveniment a liderului juntei din Myanmar, în condițiile în care China susține atât forțele militare ale juntei, cât și pe cele rebele? Sau faptul că, in momentul dispariției lui Putin (sper nu la 150 de ani), China va reclama aproape cu siguranță macar o parte din teritoriile pierdute in secolul 19 in favoarea Rusiei? Ca si toata Mongolia de altfel, in ciuda prezenței la Beijing si a presedintelui mongol/cosplay al lui Putin?

Mai ingrijorătoare mi se pare opțiunea lui Modi (pentru cine nu stie, un lider naționalist, islamofob, care a incurajat mai mult sau mai putin tacit acțiuni de purificare etnică atunci cand era guvernator, si nu numai) de a iesi de pe orbita americană si a incerca o apropiere de marele său rival, China (marcată de inițierea de negocieri privind multiplele dispute teritoriale). Îi putem fi bineînțeles recunoscători lui Trump pentru că, în viziunea sa strategică imaculată, a decis să își înstrăineze singurul aliat care poate înclina balanța în Indo-Pacific. Subliniez, nu că Modi nu se potrivește perfect în peisaj, dar își poate permite SUA să piardă un asemenea aliat? Adică ori suntem realpoliticieni, ori nu mai suntem?

Revenind la China, poate dacă îi înțelegem mai bine perspectiva, îi vom înțelege acțiunile, într-un final poate și discursurile liderilor săi. Astfel, ne vom putea păzi de pericolele unei relații complicate, dar fără a renunța total la ea, deoarece, fie că ne place, fie că nu, lumea se schimbă, și o face rapid și imprevizibil. Probabil nu vom trăi nici visul American, nici viitorul comun al umanității, dar viitorul nu poate suna bine decât dacă ți-l faci cu mâna ta.