Mi-am propus mai demult să povestesc despre experiența mea la Lviv de acum o lună și ceva, dar împachetările în măsuri de austeritate mi-au răpit tot dragul de jurnal de călătorie. Și poate că a fost mai bine pentru că s-au mai așezat emoțiile pe care le trăiesc de fiecare dată când mă întorc în Ucraina.
Am să-i zic Lviv și nu Liov pentru că așa-i zic ucrainenii și e orașul lor. Lviv e cel mai mare și frumos și îndepărtat oraș ucrainean de linia frontului. Urbea e tare plăcută, vibrantă, cu aer de burg de imperiu combinat cu agitație universitară, mulți turiști și restaurante faine, viață de noapte în centrul vechi, însă până la 12 noaptea când e „curfew hour”.
Ai zice că nu simți războiul, că nici nu e război, dar odată ce te pierzi pe străduțele pietruite începi să vezi din ce în ce mai des urmele discrete ale acestuia. Tineri aproape copii, cu bărbi care ascund riduri de expresie prematur apărute. Obraji supți și povești nespuse. Lviv e orașul în care războiul e pus pe pauză. Sau cel puțin așa ai senzația la prima vedere.
M-am oprit la o cafenea să-mi trag sufletul și m-am așezat lângă o familie. Mama încremenită, fiica, o tânără simpatică, tatuată toată și care turuia, nu înțelegeam ce zice în ucraineană, dar parcă ea zicea gluma, ea râdea și fiul, un tânăr de 19 ani care-și pierduse piciorul stâng în război.
Ne-am hârșâit cu scaunele și am intrat în vorbă de la „sorry” și „thanks” și alte banalități politicoase pe care le schimbi când ești într-o țară străină și de bucuri de atenția și amabilitatea localnicilor. Numai că ei nu erau localnici. Veniseră la Lviv la cel mai mare și mai modern centru de protezare de mâini și picioare pierdute sau amputate din Europa: Centrul Unbroken. L-aș traduce mai degrabă cu ”De neînvins”.
Întâlnirea aceasta neprevăzută mi-a pus în față o realitate al naibii de grea: peste 50.000 de ucraineni soldați sau civili și-au pierdut uneori toate patru membrele în explozii provocate de drone sau mine.
Dar și mai tare m-a impresionat ce-mi zicea sora vorbăreață, că mulți dintre soldații protezați se întorc înapoi pe front în unul dintre sutele de roluri pe care le poți îndeplini în batalion cu mintea și cu membrele rămase. Îmi povestea de un cunoscut soldat care-și pierduse ambele mâini, dar care era înapoi, în prima linie, cu pușca în protezele care îi țineau loc de brațe.
Scriu aceste rânduri în oglindă cumva cu cazul abominabil al unui tânăr român care i-a tras din senin un pumn în față unui livrator asiatic sub pretextul că își apără țara. Când a fost arestat de un polițist în civil a cerut voie să o sune pe mama.
Îi pun pe cei doi tineri în oglindă și compar modul în care fiecare dintre ei își apără țara. Unul cu prețul imens al unui picior, celălalt cu violență gratuită și buton de apelare rapidă la mama. Unul ridat prematur de ororile războiului, celălalt schimonosit de ură indusă împotriva unui „invadator” imaginat.
De fapt, chiar aș vrea să rămâneți în minte cu imaginea celor doi tineri în oglindă. Unul, marcat pentru totdeauna de războiul puștilor, dronelor și minelor, celălalt, codat într-un război mult mai perfid, aproape invizibil, dar la fel de periculos: războiul hibrid purtat în subsolurile rețelelor sociale unde propaganda dușmanului real, Rusia lui Putin, toarnă zilnic ură, frică și minciuni în minți necoapte sau lipsite de scutul educației.
În timp ce ucrainenii își pierd mâinile, picioarele și viețile pe câmpul de luptă noi ne pierdem încet, prin needucație și neputința instituțiilor, mintea și discernământul într-un război informațional care ne slăbește în fața extremismului de orice fel.
Responsabilitatea noastră este dublă, să nu uităm sau să aruncăm în derizoriu sacrificiul celor care luptă pe frontul real cât și să avem luciditatea să nu cădem de tot în prăpastia frontului virtual unde unde minciunile și manipulările fac victime fără zgomot de armament.
Am plecat din Lviv cu un gust de cafea amară și cu imaginea întipărită în minte a tânărului care zâmbea greu și timid după proteză, dar care mi-a ilustrat cuvântul „unbroken”.
