Pe măsură ce Vladimir Putin a început să-și consolideze puterea la începutul anilor 2000, punând în genunchi opoziția politică, reducând vocile independente la tăcere și domesticind oamenii de afaceri nesupuși, o evoluție curioasă s-a ivit în lumea ficțiunii speculative rusești. Fascinația pentru războaiele interstelare, saga cu vampiri și lumile fantastice ale elfilor și orcilor a făcut loc din ce în ce mai mult intoxicației cu istoria alternativă și, în special, cu subgenul său rusesc „popadanstvo”.
Acest neologism rusesc ciudat este derivat din verbul popadat care poate fi tradus ca „a se termina cu tine însuți (undeva/undeva)”. Un roman tipic popadanstvo este centrat pe un protagonist rus (popadanets, singular și popadantsy, plural) care este transferat sau ajunge într-un timp sau spațiu diferit. Cel mai apropiat sens al expresiilor în engleză ar fi „călătorie întâmplătoare” pentru popadanstvo, și „vizitatori istorici întâmplători” pentru popadantsy.
Creșterea ficțiunii istorice alternative în Rusia poate fi văzută ca un răspuns psihologic la o criză profundă a identității colective rusești. Această criză s-a născut din dezintegrarea Uniunii Sovietice, din sărăcia anilor 1990 și din umilința amară a înfrângerii militare din Primul Război Cecen. Țesând povești despre triumful personal și național, industria ficțiunii a făcut mai mult decât să ofere o formă de evadare din realitate – a atins și chiar a întețit un sentiment omniprezent de inferioritate colectivă și durerea de pierde statutul de putere istorică.
În scrierile despre mit și ritual, Mircea Eliade a susținut că, afundându-se în literatura de aventură și identificându-se cu eroi fictivi în călătorii inițiatice, tinerii cititori au experimentat o formă seculară de rit de trecere de la adolescență la maturitate. De asemenea, literatura popadanstvo apare altor cititori ruși ca o compensație iluzorie pentru un concept de identitate națională rănită, hrănind modele de evadare și vină exteriorizată și transformându-și subtil publicul în popadants.
Pentru Putin, există două răni suprapuse în mersul istoriei. Prima este victoria Occidentului în Războiul Rece – un triumf care a spulberat blocul socialist și a grăbit colapsul Uniunii Sovietice. Al doilea este ivirea Ucrainei cu propria sa individualitate națională, departe de atracția așa-numitei „lumi rusești”.
Războiul lui Putin – atât împotriva Occidentului în general, cât și împotriva Ucrainei în special – apare așadar ca o încercare de a „corecta” istoria, de a crea un prezent în care aceste sincope nu mai definesc cursul istoric. Cu alte cuvinte, este un război pe tărâmul „istoriei alternative” – un război pentru a anula triumful Occidentului și pentru a șterge Ucraina ca națiune distinctă de Rusia.
„Moscova tace”
Un val de revoluții a măturat blocul estic în 1989. Încurajate de progresele democratice din Polonia și Ungaria, protestele în masă din Republica Democrată Germană (RDG) au luat amploare în toamna aceluiași an, cerând reforme politice și libertate. Pe 9 noiembrie, după săptămâni de tumult social, autoritățile est-germane au anunțat în mod neașteptat că cetățenilor li se va permite să călătorească liber în Germania de Vest și Berlinul de Vest.
Mii de oameni s-au adunat la Zidul Berlinului din ambele părți, trecând prin puncte de control sau cățărându-se – începutul dezmembrării sale și prăbușirea simbolică a Cortinei de Fier.
La acea vreme, Vladimir Putin, pe atunci un ofițer KGB în vârstă de 30 de ani, era staționat în Dresda, Germania de Est. Operând din reședința KGB situată într-o vilă din strada Angelikastrasse 4, se pare că a condus o rețea de agenți în Germania de Vest din 1985 încoace. Pe fondul presiunii politice crescânde din Germania de Est – și în urma asaltului sediului districtului Stasi din Dresda de către demonstranții pro-democrație la 5 decembrie 1989 – reședința KGB din oraș a fost dizolvată în februarie 1990. În aceeași lună, Vladimir Putin s-a întors în Uniunea Sovietică.
Nu doar sistemul sovietic se destrăma; la fel și identitatea de sine al lui Putin. În 2005, el a descris prăbușirea Uniunii Sovietice ca fiind „cea mai mare catastrofă geopolitică” a secolului XX și a îndemnat elita rusă să „recunoască” această pierdere.
Boala mortală în ochii săi a Uniunii Sovietice, urmată de dizolvarea ei, nu a fost doar o ruptură geopolitică, ci și o lovitură pentru armura psihologică a lui Putin, care l-a protejat de teama existențială privind supraviețuirea statului sovietic.
Opusul nemuririi simbolice este chiar uitarea. La trei decenii după prăbușirea sovietică, Putin a făcut o paralelă directă între paralizia puterii și uitare, asociind astfel indirect supraviețuirea statului cu nemurirea simbolică: „La sfârșitul anilor 1980, Uniunea Sovietică a slăbit și ulterior s-a destrămat. Această experiență […] ne-a arătat că paralizia puterii și a voinței este primul pas spre degradarea și uitarea completă”.
Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu numai că a „slăbit” și „s-a destrămat”. Lovitura dată armurii psihologice a lui Putin a venit din partea Occidentului: Occidentul a fost cel care a ieșit victorios din Războiul Rece, care s-a încheiat cu căderea Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, Occidentul, deși a fost sursa principală a acestei traume geopolitice, nu a fost singura. De asemenea, oamenii obișnuiți și aspirația suveranității democratice populare au fost între factorii care au demontat și au umilit fundațiile statului represiv – și, făcând acest lucru, au spulberat însăși structura care ținea împreună acea armură psihologică.
Logica de bază a „popadanstvo” este că, odată ce un anumit punct de cotitură istoric este identificat ca fiind dăunător Rusiei – fie că este vorba de Imperiul Rus sau de Uniunea Sovietică – un protagonist poate călători înapoi în timp pentru a-l schimba și astfel „corecta” prezentul. De-a lungul timpului, Putin părea să fi îmbrățișat treptat ideea că istoria alternativă ar putea fi transformată în realitate politică.
Povestea putinistă despre Ucraina
O mare parte din discursul lui Putin a fost dedicat multelor sale nemulțumiri față de Occident și presupusa sa amenințare politică, militară și culturală la adresa Rusiei. Puterile occidentale, a susținut el, au ignorat preocupările de securitate ale Rusiei.
Occidentul este ipocrit și falimentar moral. El impune cu sila valori corozive Rusiei – valori care, potrivit lui Putin, sunt contrare tradițiilor rusești și slăbesc societatea rusă.
Cu toate acestea, discursul a prezentat și explorările „istorice” ale lui Putin asupra Ucrainei – narațiuni folosite ulterior în tortura prizonierilor de război ucraineni.
Putin a negat suveranitatea Ucrainei, portretizând-o ca fiind inseparabilă din punct de vedere istoric și cultural de Rusia. Ideea unei Ucraine suverane este prezentată ca un demers nazist și, prin urmare, ca periculoasă și ilegitimă. Ucraina este descrisă ca un obiect manipulat de Occident cu scopul de a slăbi Rusia.
Narațiunile lui Putin despre Ucraina s-au bazat pe articolul pseudo-istoric anterior, „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, publicat cu aproximativ jumătate de an înainte de invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina și văzut ca trambulina „teoretică” pentru aceasta.
Articolul pornește de la premisa că ucrainenii sunt, de fapt, „mici ruși” (malorosy), care – împreună cu marii ruși (velikorossy) și rușii albi (belorusy) – alcătuiesc singura și marea națiune rusă.
Proiectul național ucrainean, care respinge construcția „Micii ruși”, este astfel portretizat ca fiind ilegitim, artificial și produsul interferenței străine. Articolul concluzionează că Rusia are datoria frățească de a păstra „unitatea rușilor și ucrainenilor”, prezentând independența Ucrainei atât ca o eroare istorică, cât și ca o amenințare geopolitică.
„Istoria” Ucrainei din perspectiva lui Putin este mai puțin o creație proprie decât un ecou al miturilor mai vechi, moștenite.
În 1975, anul în care Putin s-a alăturat KGB-ului, Iulian Semionov a scris încă un roman despre Stierlitz, A Third Card, de data aceasta punând un accent semnificativ pe mișcarea ucraineană de eliberare națională – o mișcare pe care romanul a încercat să o discrediteze.
Ascensiunea naționalismelor în Europa Centrală, de Est și de Sud la sfârșitul secolului al XIX-lea și prăbușirea imperiilor europene la începutul secolului al XX-lea, au dat impuls mișcării ucrainene de eliberare națională, care a fost diversă din punct de vedere ideologic, variind de la extrema stângă, la centru, până la extrema dreaptă.
În tipologia colonială rusă a ucrainenilor, figura „țăranului local analfabet” – care, sub influența malignă a puterilor străine antisovietice, a îndrăznit să viseze la un stat ucrainean independent – a fost reformulată ca un „banditism” criminal și fascist. Cu toate acestea, stereotipul „micilor ruși buni” a rămas neschimbat: ei au fost cei care au acceptat primatul culturii „marilor ruși” și au fost priviți în esență ca parte a „unicei, marii națiuni rusești”.
În mod ironic, Ucraina a devenit independentă în 1991 nu prin eforturile de construire a națiunii ale „bandiților”, ci ca urmare a „paraliziei puterii” Moscovei, care a dus la căderea Uniunii Sovietice.
În primii ani post-sovietici, suveranitatea Ucrainei a stârnit însă puțină îngrijorare la Kremlin. În timp ce țara se lupta cu prăbușirea economiei planificate, hiperinflația, privatizarea defectuoasă, dependența energetică și declinul populației – toate exacerbate de corupția omniprezentă – țara a rămas ferm în sfera de influență a Rusiei, cu suveranitatea mai mult simbolică decât substanțială. Pentru Moscova, acest lucru părea să confirme o credință de lungă durată că khokhly sunt incapabili să susțină un stat ucrainean cu adevărat independent. Și atâta timp cât „micii ruși” prietenoși cu Moscova au deținut puterea la Kiev, Kremlinul s-a mulțumit să tolereze status quo-ul.
Cu toate acestea, pe măsură ce societatea civilă ucraineană s-a maturizat, o serie de proteste populare intense au contestat din ce în ce mai mult conducerea „micilor ruși” din Ucraina, culminând cu revoluția de eliberare națională din 2014 care a răsturnat regimul președintelui pro-rus Viktor Ianukovici.
Pentru Putin acesta a fost un ecou sinistru din trecut – o reluare a evenimentelor traumatizante la care a fost martor la Dresda: o mișcare populară care și-a afirmat suveranitatea democratică prin respingerea conducerii marionetelor Rusiei într-o țară pe care Moscova o credea a fi un stat-satelit.
„Ucraina este Europa!” – sloganul popular în timpul revoluției din 2014 – a fost versiunea ucraineană a „Wir sind das Volk!”. Mișcarea revoluționară a vorbit în numele poporului ucrainean și a făcut o alegere geopolitică clară: departe de Moscova și spre o Europă unită.
Această configurație a adăugat o nouă dimensiune loviturii aduse sentimentului de nemurire simbolică a lui Putin, care a fost centrat pe supraviețuirea prin stat: autodeterminarea națională a Ucrainei. A ajuns să vadă însăși existența națiunii ucrainene – care a despărțit statul „Mare Rus” și, odată cu ea, armura psihologică care îl proteja de teama existențială – ca pe o altă ruptură ce putea fi reparată.
Spre deosebire de Dresda în 1989, Putin s-a asigurat că Moscova nu va mai rămâne tăcută. A început războiul împotriva Ucrainei.
Nota redacției – fragmentul este tradus cu acordul editorului și face parte din cartea RUSSIA AGAINST UKRAINE. Russian Political Mythology and the War on Ukrainian Identity, editată de Anton Șehovțov și conține articolul semnat de Anton Șehovțov, Putin’s Genocidal Quest for Symbolic Immortality.
