După ce liderii de sindicat din educație, în frunte cu logoreicul și agitatul Marius Nistor, și-au făcut numărul perturbând începutul anului școlar și stricând bucuria copiilor în prima zi de școală, îndrăznesc să formulez o întrebare iconoclastă și incomodă: dacă guvernul renunță mâine la măsurile de austeritate din educație, vom avea oare o „educație de calitate”, cum clamează protestatarii?
Răspunsul este inevitabil negativ de vreme ce sistemul nostru de educație este neperformant și nereformat: produce un procent de peste 40% analfabeți funcțional, rezultatele la testele PISA sunt penibile, tinerii noștri dotați pleacă la studii în străinătate de îndată ce pot, iar sindicatele s-au opus întotdeauna la fel de isteric ca acum oricărei măsuri de reformă, mai ales celor care vizau evaluarea performanțelor profesionale ale dascălilor. Ar fi de asemenea interesant să ne gândim că profesorii revoltați de mărirea normei săptămânale cu două ore de predare aveau de fapt suficient timp pentru a preda mai multe ore în regim de „plata cu ora”, ca să nu vorbim de industria meditațiilor, pe care o întrețin activ și care pune o povară suplimentară asupra părinților, chiar dacă despre ea nu vorbește nimeni astăzi.
Este adevărat că profesorii trebuie să fie bine plătiți, dar într-un sistem corect și în funcție de performanțele lor. Și nu cred că este adevărat că mărirea salariilor va mări automat atractivitatea educației pentru tinerii competitivi, pentru că niciunul din aceștia nu ar vrea să se rutineze, să ruginească și să se ruineze într-un sistem politizat, controlat de directori și inspectori numiți politic, pe criterii clientelare. Cum nu cred nici că acele cadre didactice care comit abuzuri sexuale și acte de violență la adresa elevilor trebuie să fie protejate în asemenea măsură încât excluderea lor din sistemul de educație este aproape imposibilă, căci așa au apărat sindicatele „drepturile” personalului didactic.
A existat cândva, în mandatul lui Traian Băsescu, pe când ministrul Educației era Daniel Funeriu, o lege a educației care restabilea criteriile de performanță în evaluarea cadrelor didactice, dar ea a fost desființată sistematic ulterior în mandatul ministerial al Ecaterinei Andronescu („garantată Vanghelie”). Niciun sindicat nu a protestat atunci, dimpotrivă.
La fel de adevărat este că există disparități calitative majore între diferitele categorii de dascăli, că „nu sunt toți la fel”, că unii sunt excepționali. Dar nu cumva cei excepționali sunt în minoritate și concentrați în marile orașe și în câteva orașe mici și medii, în timp ce în mediul rural, sau la periferiile urbane, avem de-a face cu un personal didactic substandard?
Totodată, realitatea școlară din sate și comune este total ignorată, situația fiind falsificată statistic și cosmetizată pentru a menține școli neperformante acolo unde nu mai sunt suficienți copii, așa cum și datele privind evidența populației sunt falsificate pentru a justifica unui număr exagerat de consilieri, inspectori, viceprimari, polițiști locali etc. O știm de la referendumul pentru suspendarea lui Traian Băsescu și am văzut de curând că rezultatele ultimului recensământ al populației nici măcar nu au fost finalizate, probabil pentru că erau prea incomode politic. În concluzie, nu pot fi luate măsuri corecte, nici formulate revendicări justificate, atâta vreme cât cifrele de la care pornim sunt false.
Acestea fiind zise, trebuie precizat că niciuna din măsurile propuse de guvernul Bolojan în domeniul educației nu va îmbunătăți calitatea actului de predare, pentru că nici măcar nu au acest scop. Sunt măsuri de austeritate simple și dure, menite doar să facă economii la buget, iar nemulțumirea cadrelor didactice, inclusiv a celor valoroase, se situează la intersecția dintre limitele acestui guvern și situația aberantă a unui sistem nereformat.
De reforme în sectoarele de interes public – în educație, sănătate, justiție sau ordine publică – nu putem însă vorbi acum, chiar dacă guvernul își prezintă măsurile corective drept pachete de reforme.
Reformele structurale, care schimbă cu adevărat domeniile în care se aplică, se fac în baza unui mandat democratic solid, de către majorități coerente și solide. Or, noi nu suntem guvernați de o majoritate coerentă și solidă, ci de o coaliție de conjunctură, în care cel mai mare partid, PSD, împreună cu complicii săi din PNL, are drept scop conservarea sistemului putred și corupt, nicidecum reformarea acestuia.
De aceea nici nu poate Ilie Bolojan să facă mai mult decât să strângă cureaua pentru a evita o retrogradare dezastruoasă a României de către agențiile de rating și pentru a menține un acces, fie și firav, la fondurile europene. Mai ales că în propriul său partid, PNL, există destui complici ai anti-reformiștilor din PSD, căci la alegerile locale și parlamentare de anul trecut PNL a promovat liste de candidați întocmite de tandemul de groază Ciucă-Iohannis.
Cum am spus și o știe toată lumea, partenerii PSD în blocarea reformelor, mai ales ai celor care introduceau criterii de performanță, au fost sindicatele, cu liderii lor plătiți regește, indiferent de performanțele lor profesionale – asupra cărora domnește de altfel o discreție absolută. Și astfel, aproape la fel ca în comunism, sindicatele au devenit „cureaua de transmisie” între partidul dominant și angajații din sectorul public.
Cum partidul dominant al tranziției a fost și a rămas PSD, sindicatele, cu baronii lor încremeniți zeci de ani la rând în funcții, au devenit complicii strategiei malefice a PSD de a menține un electorat captiv, needucat și necompetitiv profesional.
Ar fi bine poate să ne amintim în acest context că sindicatele făceau parte din conducerea postului Realitatea TV, pe când era condus de Sorin Ovidiu Vântu, și nu făcea nici atunci un secret din venerația sa față de fostul șef al Securității comuniste, Iulian Vlad. În același context, nu ar trebui ignorate relatările frecvente privind simpatiile extremist-suveraniste ale unor cadre didactice, care transformă catedra în tribună politică. S-a ocupat oare cineva de acest aspect, cu implicații fundamentale pentru formarea opțiunilor tinerei generații?
Având în vedere extinsele ramificații și tentacule politice ale complicității anti-reformiste dintre PSD și liderii sindicali reactivați brusc la început de an școlar, cred că este legitim să formulăm și a doua întrebare: nu este cumva mișcarea de protest din educație berbecele cu care mișcarea anti-reformistă din PSD și AUR vrea să răstoarne guvernul, provocând ample proteste sociale?
Prea vin protestele din 8 septembrie imediat după amenințările lui Sorin Grindeanu din Parlament, care îl vizau direct și transparent pe premierul Bolojan, și după constituirea unei aripi explicit pro-AUR în PSD, în jurul lui Titus Corlățean.
Poate că agresivitatea domnului Grindeanu este dictată de intensificarea războiului intern din PSD în perspectiva congresului, dar mesajul public este la fel de nociv și, la urma urmei, câtă vreme va fi țara asta ostatica hachițelor unei rețele de grupări cvasi-mafiote care și-a spus PSD doar pentru că trebuia să poarte un nume de partid?
Astfel, pe măsură ce ne dăm seama de miza existențială a conservării sistemului pentru PSD – și o parte din PNL – se accentuează și temerile noastre că provocarea haosului în educație se încadrează în efortul mult mai amplu și înverșunat al PSD de a bloca toate reformele, sau cât mai multe dintre ele și mai ales cele din administrația locală, care nici nu au ajuns în Parlament din cauza dezacordurilor din coaliție.
De fapt, dacă începem să vorbim despre reforme structurale, nu mai terminăm niciodată, căci nu putem ignora straturile mai adânci ale sistemului, mai ales că ele explodează continuu prin fisurile fațadei pro-europene ale clasei politice: iată, pe de o parte, complicitățile dintre pro-chinezul și anti-europeanul Adrian Năstase și MAE și BNR, instituții reprezentate în mod aberant în consiliul de conducere al unei Fundații private declarate abuziv „de utilitate publică”, iar, pe de altă parte, intangibilitatea serviciilor și instituțiilor de forță, scoase la iveală chiar zilele acestea de arestarea fostului adjunct al directorului Serviciului de informații secrete din Republica Moldova, ca urmare a unei anchete demarate de serviciile de informații din Cehia, pe care SRI nu a mai avut cum s-o evite și s-o escamoteze.
Cum ajunsese Alexandru Bălan, omul lui Plahotniuc, să vândă KGB din Belarus informații secrete despre România? Iată o întrebare la care nu avem răspuns, cum nu avem în continuare niciun răspuns oficial din partea Administrației prezidențiale cu privire la complicitățile din serviciile românești cu rețelele rusești de influență care au fost active în campania prezidențială din 2024.
Am aflat de fapt mai multe pe această temă de la ziarista Natalia Zaharescu, de la Ziarul de Gardă din Chișinău decât de la Nicușor Dan.
Și, din păcate, nu ne convinge nici tonul pe care ministrul Apărării Ionuț Moșteanu anunță, într-un interviu recent, că îi va da afară pe ofițerii din DGIA care au știut de participarea militarilor români la activitățile desfășurate în Congo de grupările mercenare conduse de Horațiu Potra și coordonate cu Wagner. Ei da, nici în această privință nu s-a făcut nimic, deși ancheta ministrului ar fi trebuit să se fi încheiat deja cu măsurile punitive puse deja în aplicare!
Poate că vi se pare cam lung drumul de la protestele dascălilor la putregaiul securisto-extremist din profunzimile statului român. De fapt, el este direct, pentru că miza protestelor este conservarea sistemului și a înapoierii aferente a României, iar centrul de comandă se află la PSD, iar PSD este interfața politică a structurilor oculte de care guvernul – cu structura sa compozită și sarcina sa economico- financiară sisifică nu se poate atinge, iar președintele nostru „anti-sistem” nu pare să aibă curajul să-l abordeze frontal.
Nu cred deci că rezistența „sistemului” se va atenua dacă Sorin Grindeanu va fi ales președintele PSD, deși sunt sigură că lucrurile vor sta mult mai rău dacă PSD va fi condus de Titus Corlățean.
Nu cred nici că măsurile pentru care se luptă aproape supra-omenește Ilie Bolojan sunt suficiente pentru a salva România. Ele sunt minime, dar sigur acest guvern este ultima redută a normalității în contextul politic actual. Lupta noastră nu este deci cu echipa premierului, ci cu hoardele anti-reformiste de sorginte politico-sindicală.
Dacă lărgim cadrul asupra mișcărilor de protest și vedem tabloul de ansamblu, poate înțelegem mai bine miza existențială a reformei pentru supraviețuirea a ceea ce ne place să numim România europeană.
