549

Summitul de la Paris de astăzi are potențialul de a fi mai mult decât o reuniune diplomatică – poate fi un test important pentru capacitatea Europei de a acționa autonom în fața agresiunii rusești și a unor tensiuni tot mai accentuate cu Statele Unite. În contextul acestui summit, se discută posibila formare a unei „coaliții a celor dispuși”, un armistițiu în Marea Neagră (susținut în principal de SUA, până acum, și în favoarea Rusiei) și garanții de securitate pentru Ucraina. Dar dincolo de retorică, fiecare dintre aceste propuneri are implicații profunde, tehnice și geopolitice, care trebuie analizate în detaliu.

 

Coaliția celor dispuși: o Europă divizată?

Conceptul de „Coaliție a celor dispuși” nu este nou, fiind utilizat anterior în conflicte precum războiul din Irak din 2003, când un grup de state s-a angajat într-o operațiune militară fără un consens internațional larg. În cazul Ucrainei, această coaliție ar putea însemna mai multe lucruri:

1. Sprijin militar consolidat – implicarea unor state europene în livrarea de armament avansat, precum rachete cu rază lungă de acțiune, drone de atac și sisteme de apărare antiaeriană, fără a aștepta o poziție unitară a NATO sau UE.
2. Trupe de instruire și asistență – o inițiativă mai controversată ar fi desfășurarea de trupe pentru antrenarea și sprijinirea forțelor ucrainene direct pe teritoriul Ucrainei, asemănător cu ceea ce face SUA în alte teatre de război.
3. Crearea unui mecanism de securitate alternativ – Un posibil pact de apărare între Ucraina și un grup select de state europene, similar cu AUKUS, dar adaptat la contextul est-european.

Problema majoră a acestui scenariu este că o astfel de inițiativă ar putea mări fisurile din interiorul UE și NATO. Țări precum Italia și Polonia, deși sprijină Ucraina, sunt sceptice față de implicarea directă. Italia se teme de escaladare, iar Polonia, deși militantă împotriva Rusiei, consideră că orice acțiune trebuie să fie parte dintr-un cadru european sau internațional.

Modalitatea prin care s-ar putea concretiza aceste lucruri ar presupune cel puțin trei itemi, printre care stabilirea de parteneriate bilaterale de securitate (prin care Franța și Regatul Unit, de exemplu, ar semna acorduri de apărare cu Ucraina, angajându-se să crească ajutorul militar), crearea unui fond european pentru apărare (care să evite dezacordurile privind finanțarea eforturilor de sporire a apărare din interiorul UE), respectiv desfășurarea de trupe non-combat, cu rolul de instruire sau protecție, pe teritoriul Ucrainei (un fel de „peacekeepers”, doar că autorizați să antreneze trupele Kievului).

Intrând în detaliu pe fiecare dintre cei trei itemi de mai sus, vom vedea complexitatea presupusă de fiecare, însă orice progres poate fi decisiv pentru încheierea războiului și ascensiunea Europei, în sens larg, la nivel de putere globală de sine-stătătoare.

a. Parteneriatele bilaterale de securitate ar presupune acorduri între un număr de state europene, individual, și Ucraina, care să ofere predictibilitate și angajamente de securitate pe termen lung. Însă ele nu ar putea fi echivalente cu un tratat de apărare reciprocă ce ar putea intra în vigoare odată ce unul dintre state ar fi atacat. Tehnic vorbind, ar implica o formă legală semnată la nivel executiv și ratificată de către parlamentele naționale, astfel încât să poată intra în vigoare. Aici, amintim că la începutul lui 2024 Regatul Unit, Franța, Germania, Danemarca, Italia, Canada și Olanda au semnat astfel de acorduri cu Ucraina. Acum, ce ar presupune ele, propriu-zis? În primul rând, angajamente de asistență care să stipuleze tipurile de sprijin militar, cibernetic, de informații, la nivel financiar, tehnic și umanitar, urmate de clauze de consultare pentru a putea stabili măsurile adecvate în cazul unui nou atac armat asupra Ucrainei, în cazul în care războiul se va încheia, apoi de mecanisme privitoare la sancțiuni prin care să se poată realiza coordonarea politicilor de sancțiuni împotriva agresorului, respectiv angajamente adiționale de sprijin pentru reconstruirea Ucrainei.

Ce trebuie avut în vedere când discutăm despre astfel de acorduri este că ele oferă garanții de asistență și nu de apărare colectivă, fiind menite să ajute Ucraina pentru a se apăra singură. Iar acest lucru va fi crucial de comunicat, având în vedere necesitatea ratificării lor.

b. Crearea unui fond european pentru apărare dedicat Ucrainei de către un set de state membre UE, ocolind necesitatea unanimității la nivelul întregii Uniuni, ar implica, tehnic vorbind, negocierea unui tratat sau acord interguvernamental în afara tratatelor UE, care ar defini scopul și structura fondului, regulile de funcționare, stabilirea contribuțiilor, respectiv mecanismele de decizie și retragere din acord – în fine, nu ar fi un instrument al UE, ceea ce ar putea scădea coeziunea europeană, oricum fragilă.Totodată, ar fi posibilă crearea unei entități dedicate (eventual de tip fundație) care să gestioneze fondurile, ori utilizarea unei agenții deja existente, prin găzduirea și administrarea fondului în numele semnatarilor de către un stat participant ce deține capacitățile administrative necesare – aici, natural, ne gândim la Franța, Germania sau Regatul Unit.

În oricare formă ar fi creat, fondul ar fi, în esență, un mecanism interguvernamental flexibil, finanțat direct de statele participante, cu propriile reguli și structuri de decizie, permițând acțiuni mai rapide decât cele care necesită consensul tuturor celor 27 de state membre UE. Complexitatea ar consta în negocierea acordului inițial și asigurarea unei gestionări eficiente și transparente.

c. Și, în final, desfășurarea de trupe non-combat în Ucraina ar reprezenta opțiunea cea mai complexă și riscantă, ce ar presupune planificare juridică, militară și logistică foarte  detaliată, puse în balanță cu riscurile politice și militare subsecvente –  în primul rând, riscul de confruntare directă cu forțele ruse. Tehnic vorbind, ar presupune solicitarea formală a prezenței trupelor de către Ucraina, astfel încât să poată intra în aplicare un acord bilateral sau multilateral între Kiev și guvernele statelor care ar trimite trupe. Acord ce ar presupune stabilirea statutului legal al trupelor străine, mandatul lor exact, regulile de angajare, zonele de desfășurare și durata misiunii, respectiv condițiile de retragere. Complexitatea acestui pas ar fi dată de nevoia clarificării obiectivelor misiunii, stabilirea componenței și a detaliilor de comandă și control a trupelor, urmată de necesitatea ratificării de către fiecare stat a acordului. Și chiar și așa, ar rămâne în completă incertitudine gestionarea oricărui risc de escaladare, Rusia având posibilitatea, și, poate chiar dorința, de a interpreta orice prezență militară, chiar și cu statut de non-combat, drept implicare directă. Ce mecanisme de detensionare ar putea fi implementate? Ce nivel de încredere ar exista în comunicarea militară directă cu Rusia pentru a evita orice incidente?

Privind de la distanță, desfășurarea de trupe non-combat ar fi fezabilă, însă odată ce ne apropiem de fiecare fațetă a unei astfel de inițiative ne dăm seama că riscurile sunt ridicate, iar probabilitatea ajungerii la o decizie concretă este scăzută.

Armistițiul din Marea Neagră: un pas spre pace sau o capcană?

Recentul presupus armistițiu dintre Rusia și Ucraina, mediat de SUA, este un pas surprinzător, dar și extrem de ambiguu. Deși acest acord teoretic interzice atacurile asupra navelor comerciale și permite inspecții internaționale, prezintă riscuri majore.

1. Rusia și-a folosit întotdeauna acordurile pentru a câștiga timp – de la Acordurile de la Minsk la „coridoarele de cereale”, Moscova a utilizat pauzele tactice pentru a-și reface forțele și a reconfigura fronturile,  iar asta am văzut în sud, unde a întărit frontul în perspectiva contraatacului ucrainean, care s-a împotmolit.
2. Ucraina riscă să-și piardă capacitatea navală – dacă acest armistițiu este doar o etapă pentru un acord mai amplu, Kievului i-ar putea fi pusă în față decizia de a accepta concesii teritoriale în sud, în schimbul libertății de navigație.
3. Riscurile ridicării sancțiunilor – dacă armistițiul include presiuni pentru a relaxa măsurile împotriva Rusiei, ceea ce am văzut că ar presupune, în urma discuțiilor de la Riyadh, aceasta ar putea obține acces la resurse critice pentru continuarea războiului.

Cum ar putea fi posibilă implementarea armistițiului, dacă el este totuși semnat? Prin monitorizare ONU sau OSCE, creându-se o misiune internațională pentru verificarea respectării armistițiului, desfășurarea de nave europene de asigurare a securității cu rol de protejare a rutelor comerciale, respectiv condiționarea ridicării sancțiunilor de pași concreți, UE și SUA impunând verificări stricte înainte de oferirea de concesii economice Rusiei.

a. În primul rând, monitorizarea ONU sau OSCE ar necesita fie o rezoluție a Consiliului de Securitate ONU, unde Rusia are drept de veto și ar accepta, cel mai probabil, doar un mandat slab ori unul care îi va servi interesele tactice, fie consens în cadrul OSCE, unde mandatul poate fi blocat sau slăbit. În al doilea caz, avem exemplul Misiunii Speciale de Monitorizare din Donbas, care a arătat limitările practice ale exercitării mandatului. Totuși, în cazul în care ar exista un mandat ce ar trece, el ar detalia ce monitorizează exact, de la tipurile de nave la activitățile restricționate, respectiv zona geografică acoperită – oricum, din experiență, orice ambiguitate va fi exploatată de Rusia. Problematică ar fi și componența misiunii de monitorizare, în condițiile în care părțile nu ar fi de acord cu privire la observatorii militari și grupul de civili implicați în misiune. O altă problemă, și, poate cea mai mare, mai ales în cazul nereglementării stricte, ar fi libertatea de mișcare a misiunii – ea ar trebui să aibă acces neîngrădit în apele teritoriale, porturile și zonele menționate în armistițiu, atât din partea Ucrainei, cât și din partea Rusiei; orice încălcare ar trebui constatată și investigată printr-un mecanism rapid și eficient, cu care cel mai probabil Rusia nu va fi de acord.

Per total, având în vedere istoricul Rusiei, riscul de obstrucționare, manipulare sau chiar ignorare a misiunii rămâne ridicat, până și cu un mandat relativ slab al acesteia.

b. Cât despre desfășurarea de nave europene pentru asigurarea securității, vom vedea că impedimentele sunt în principal tot de natură tehnică, fiind necesar un mandat UE prin decizie a Consiliului, raportată la Politica de Securitate și Apărare Comună. Ar fi necesară stabilirea clară a mandatului, făcând referire la protejarea coridoarelor comerciale atât în fața tentativelor de piraterie, cât și a atacurilor asimetrice din parte Rusiei ori a altor actori statali sau nestatali ce pot compromite întreaga misiune.Și, poate, cel mai important aspect de rezolvat ar fi cel al coordonării cu centrele maritime NATO, autoritățile ucrainene și forțele ruse. Tot din experiența cu Rusia, putem lua serios în calcul testarea limitelor prezenței UE prin creare de incidente de tip „false flag”, cu scopul de a acuza statele participante de părtinire și de a scădea din sprijinul politic pentru misiune.

În final, prezența europeană ar putea oferi o garanție, chiar și limitată, pentru exporturile ucrainene, reducând din presiunea exercitată de Casa Albă pentru acceptarea de concesii teritoriale doar pentru libertatea de navigație, însă nu ar rezolva problema strategică a controlului rusesc asupra zonelor maritime. Și, oricum, nu ar opri cu nimic Rusia din a tăia accesul comercial pe teren către porturi.

c. Iar în ceea ce privește condiționarea ridicării sancțiunilor, scopul ar trebuie cel de a opri Rusia din a beneficia economic de pe urma armistițiului, decât dacă respectă angajamentele asumate. Stabilirea condițiilor specifice ar fi cel mai dificil lucru de realizat în acest sens. E dificil de conceput termeni acceptabili pentru Rusia, de tipul lipsei atacurilor în zona X pentru Y timp, trecerea în siguranță a Z nave comerciale prin coridorul Q. Și dacă s-ar ajunge la un consens, rapoartele misiunii de monitorizare ar trebui coroborate cu informațiile statelor care au impus sancțiuni pentru a verifica precis respectarea acordului. Iar în ceea ce privește sancțiunile propriu-zise, ridicarea lor ar trebui să fie graduală și nu îndată cu semnarea armistițiului, ceea ce ar presupune o coordonare impecabilă între statele implicate, la fel ca în cazul reimpunerii sancțiunilor dacă Rusia încalcă termenii stabiliți.

În ansamblu, mecanismele incluse în armistițiu ar trebui să oprească Rusia din a exploata pauzele în conflictul militar și să ridice din presiunea asupra Ucrainei de a face concesii, însă succesul acestora ar depinde de unitatea și determinarea politică a statelor participante Și totuși, rămâne întrebarea: Cum ar fi gestionată de către „Coaliție” implicarea unor actori nestatali în sabotarea armistițiului?

 

Tensiuni transatlantice: o alianță în derivă

Am văzut de la începutul anului cum relațiile dintre UE și SUA au devenit din ce în ce mai tensionate. Acum, după scurgerea de informații în care oficiali ai administrației Trump au exprimat un dispreț profund față de Europa pe un canal de comunicare despre operațiunile împotriva houthi, unde a fost inclus și un jurnalist, putem prevedea reacții mai dure ale liderilor europeni la declarațiile americane și o răcire mai considerabilă a relațiilor transatlantice. Și putem sublinia trei aspecte importante de aici:

1. Credibilitatea americană scade pe zi ce trece – dacă Washingtonul consideră că Europa „profită” de pe urma securității americane, atunci viitorul NATO este clar sub semnul întrebării, dincolo de declarațiile individuale ale oamenilor de lângă Trump.
2. Europa se vede împinsă spre a se apăra singură – fără un sprijin clar din partea SUA, Franța și Germania vor trebui să umple vidul de securitate, ceea ce presupune investiții uriașe și reforme militare accelerat; și putem vedea un Regat Unit care se reîntoarce către proiectul european, dar mai concentrat pe cercetare, dezvoltare și securitate.
3. Midterm-urile americane și următoarele alegeri prezidențiale devin cruciale – în 2026, vor fi organizate alegeri pentru toate locurile din Camera Reprezentanților și o treime din cele din Senat, iar asta poate schimba majoritățile din cele două camere, fapt ce va clarifica într-o mare măsură direcția în care o va lua politica externă americană; iar un eventual al doilea mandat Trump, din 2028/2029 ar putea însemna retragerea oricărui sprijinul american pentru UE.

Situația este clar incertă în ceea ce privește relațiile transatlantice, însă statele europene pot și trebuie să găsească alternative la dependența de Washington. Iar acest lucru se poate întâmpla prin o serie de măsuri precum accelerarea proiectelor de apărare comună prin intermediul PESCO, reducând din dependența de SUA, întărirea relațiilor cu partenerii non-NATO precum Japonia și Australia, ce pot deveni actori relevanți nu doar pe termen lung, dar și acum în sprijinirea Ucrainei, respectiv sporirea eforturilor de a face Europa mai autonomă, ceea ce ar putea duce către o redefinire a NATO, adaptând Alianța la realitățile actuale.

a. Având în vedere nevoia decuplării treptate de Washington și creșterea autonomiei de securitate a Europei, utilizarea cadrului existent de Cooperare Structurată Permanentă – PESCO pentru a dezvolta mai rapid capacitățile militare comune pare a fi cea mai relevantă cale de urmat, însă aceasta necesită decizii la nivelul Consiliului UE pentru a rezolva problemele ce țin de logistică terestră, navală și comunicații. În eventualitatea în care PESCO ar deveni realmente activ prin obținerea unanimității în rândul membrilor PESCO din Consiliu, ar fi necesari pași precum consolidarea finanțării prin creșterea bugetelor naționale de apărare, alocate proiectelor PESCO, creșterea bugetului Fondului European de Apărare, reducerea birocrației din interiorul PESCO și FEA, alinierea strategică a statelor membre, respectiv stimularea industriei de apărare prin cooperare transfrontalieră.

Obiectivul general, în sine, nu pare greu de atins, ținând cont că experiența ultimilor zece ani și conflictele regionale de până acum au arătat nevoie unei cooperări mai integrate în domeniul securității la nivel european. Însă procesul, etapizat, e unul complex și cu siguranță lent, care doar va fi încetinit de reticențele naționale. Totodată, fragmentarea opiniei europene va fi folosită ca până acum de către SUA, care a transmis constant avertizări privind folosirea PESCO – semn că există teama unei scăderi a influenței în Europa. Sau mai degrabă exista, iar consensul până acum era cel că statele europene trebuie menținute sub umbrela de securitate americană. Însă vedem zilele acestea cum acel consens nu mai există la nivelul leadershipului de la Washington. Chiar și așa, observând natura tranzacționalistă a administrației Trump, putem fi siguri că nu va lăsa UE să se decupleze așa ușor, dintr-un motiv relativ simplu – „autarhia” securitară europeană ar duce la pierderea veniturilor comerciale americane în raport cu statele UE.

b. Diversificarea parteneriatelor strategice ale Europei a fost amintită deseori de lideri politici și specialiști în domeniul securității, iar asta presupune relații mai strânse cu parteneri non-NATO. Cooperarea existentă ar trebui dezvoltată astfel încât să fie semnate acorduri între UE sau statele membre și parteneri precum Japonia și Australia și puse în funcțiune formate de dialog interministeriale și summituri regulate. Asta ar duce la crearea de protocoale de intelligence între parteneri, stabilirea de exerciții militare comune, cooperare industrială și eforturi de a asigura interoperabilitatea între tehnica militară europeană și cea a partenerilor. Pentru Ucraina, ar putea însemna coordonarea asistenței financiare, umanitare și militare, astfel încât să fie compensată retragerea SUA din regiune.

Căutarea de parteneri alternativi la SUA ar răspunde la scăderea credibilității americane și este probabil cel mai facil scenariu de obținut, ținând cont de existența acelorași preocupări a Japoniei, Australiei și a altor state indo-pacifice cu privire la ordinea internațională. Cu siguranță, rolul SUA în NATO sau garanțiile de securitate ale americanilor nu pot fi înlocuite – cel puțin nu pe termen scurt sau mediu, ținând cont de lentoarea deciziei politice la nivel european. Însă scopul pe termen scurt ar trebui să fie cel de a crește reziliența strategică și solidificarea sprijinului pentru Ucraina și partenerii Europei.

c. Cât despre adaptarea NATO la noile realități internaționale, va fi cel mai greu obiectiv de realizat, pentru că ar presupune o consolidare a pilonului european din cadrul Alianței, o revizuire a conceptului strategic NATO și o revizuire a împărțirii contribuțiilor. Ar trebui crescute contribuțiile europene, investind masiv în apărare – ceea ce ar depăși ținta de 2% din PIB. Aici, primul pas pare a fi făcut, prin suspendarea „debt break”-ului de către Germania, astfel încât guvernul federal să poată angaja fonduri suplimentare pentru finanțarea cheltuielilor de apărare. Apoi, creșterea rolului țărilor europene în comandamentele NATO ar fi crucială pentru a consolida încrederea și coeziunea între statele membre UE și NATO. Un alt aspect de avut în vedere este coordonarea politică între aliații europeni din NATO – aici, interesele și prioritățile divergente ale statelor membre reprezintă cel mai mare obstacol, care poate fi depășit, totuși, prin dezvoltarea de grupuri la nivel european care să permită schimburi de opinii între statele membre înainte de a aborda subiecte sensibile în cadrul NATO, elaborarea de strategii comune de securitate și întărirea legăturii dintre PESCO și NATO pentru a facilitatea coordonarea.

Poate este cel mai dificil dintre puncte, însă îndoielile privind viitorul NATO și nevoia Europei de a prelua mai multe responsabilități în domeniul securității trebuiesc abordate cât mai curând. O redefinire a NATO nu ar însemna transformarea sa într-un instrument inutil, ci creșterea contribuției europene, care se aliniază oarecum cu retorica Washingtonului, respectiv menținerea unității statelor aliate. Există, clar, posibilitatea ca procesul să ducă nu la o adaptare reușită, ci la fragmentare și formalizarea de construcții similare regionale, însă status quo-ul nu poate fi răspunsul la noile provocări globale.

 

Garanții de securitate: între retorică și realitate

Continuând cu discuția despre securitate, observăm cum declarațiile liderilor politici cu privire la garanțiile de securitate pentru Ucraina sunt pline de ambiguități, chiar și după semnarea de acorduri bilaterale de sprijin. Ce  ar însemna, concret, aceste garanții? Putem identifica un număr de scenarii, precum:

1. Modelul Israelului – adesea folosit ca referință atunci când se discută despre posibile soluții pentru Ucraina în ceea ce privește securitatea și ajutorul extern, și ar putea însemna continuarea unui sprijin militar substanțial din partea statelor membre UE și NATO, fără ca aceasta să devină membră NATO.
2. Modelul Tratatului de la Bruxelles din 1948 – semnat în 1948, a fost un acord fundamental pentru securitatea Europei de Vest în perioada postbelică, care a creat Uniunea Europeană de Apărare și a pus bazele cooperării dintre Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța și Marea Britanie, înainte de formarea NATO; implementarea modelului ar putea reprezenta o variantă de compromis între integritatea NATO și necesitatea de a sprijini Ucraina într-un mod care nu presupune o aderare formală la Alianța Nord-Atlantică.
3. Protecție nucleară extinsă – ar presupune un angajament din partea puterilor nucleare dispuse, ca în cazul unei escaladări nucleare sau a unui atac masiv convențional din partea Rusiei, să intervină pentru a proteja Ucraina; am observat deja disponibilitatea Franței, prin declarațiile lui Emmanuel Macron, de a desfășura arsenalul său nuclear pe teritoriul statelor membre UE, însă ar fi necesară încheierea războiului actual pentru a evita escaladări.

Analizând nevoia implementării unei umbrele de securitate pentru Ucraina, mai ales după încheierea războiului, prin primele două scenarii de mai sus, concretizarea s-ar putea produce prin crearea unui pact de apărare mutuală care să oblige semnatarii să intervină militar sau să ofere asistență completă dacă Ucraina este atacată din nou sau găsirea unui consens în Consiliul Nord-Atlantic pentru deschiderea de noi baze militare sau extinderea celor existente în țările de pe flancul estic. În ceea ce privește al treilea scenariu, probabilitatea e zero, însă vom aborda limitat ce ar presupune.

a. Tratatul de la Bruxelles din 1948 aborda securitatea colectivă a statelor semnatare și cooperarea politică și economică între ele. În cazul Ucrainei, tratatul, dincolo de aspectele tehnice ce ar viza clauzele de apărare comună și natura asistenței oferite, s-ar confrunta cu obstacolul ratificării, întrucât opinia publică, chiar dacă înclină către continuarea acordării de sprijin financiar, este clar în defavoarea implicării militare. Ar fi eliminată ambiguitatea „garanțiilor” de acum, însă crearea unui pact de apărare mutuală depinde fundamental de voința politică și capacitatea militară a statelor semnatare de a susține angajamentul, chiar dacă este ratificat.

b. Consensul în Consiliul Nord-Atlantic pentru deschiderea de baze militare noi sau extinderea celor existente pare un obiectiv mult mai realizabil, însă nu e o garanție directă pentru Ucraina, ci o întărire a eforturilor de descurajare și apărare a NATO. Cuplat cu o eventuală concretizare a propunerii Giorgiei Meloni de a include Ucraina sub umbrela de securitate a Articolului 5 fără a o admite în NATO, poate fi soluția cea mai rentabilă și cost effective din punct de vedere politic. Sigur, ar necesita investiții majore în infrastructura de securitate a țărilor gazdă și asigurarea interoperabilității respectiv capacității de reacție rapidă. Meritul scenariului acesta ar fi oferirea unui semnal strategic ferm, descurajând rapid potențiale agresiuni rusești.

c. Asigurarea unei umbrele nucleare, adică descurajarea nucleară directă a Rusiei prin prezența fizică de arme nucleare aparținând unui stat garant pe teritoriul Ucrainei sau prin desfășurarea de efective nucleare pe flancul estic e categoric cel mai radical scenariu. Teoretic, este posibil, dar pașii necesari ne arată că este nefezabil: semnarea unui tratat bilateral care să reglementeze controlul asupra armelor nucleare, asigurarea logisticii necesare, stabilirea termenilor de  și combaterea opiniei de încălcare a spiritului de neproliferare nucleară. Trebuie luate în calcul atât riscurile politice, cât și cele de natură asimetrică, ce țin de siguranța fizică a focoaselor nucleare. Tocmai de aceea, mai degrabă vom vedea discuțiile despre umbrela nucleară ducându-se mai degrabă în direcția unor garanții declarative și NATO nuclear sharing, prin care acum state NATO găzduiesc arme nucleare ale SUA.

 

Concluzie

Nevoia de a transforma asigurările vagi de securitate pentru Ucraina în angajamente concrete și credibile este clară, atât pentru Ucraina, cât și pentru statele europene. Suntem în condițiile în care semnarea formală a păcii între Rusia și Ucraina nu va încheia războiul, pentru că nu este unul de obținere de teritorii și resurse materiale, așa cum ne-am obișnuit, ci unul de testare a limitelor ordinii internaționale, tot mai slăbite de conflictele regionale din ultimele decenii.

Am observat tendința Rusiei de a submina acorduri și de a ignora tratate internaționale până acum și ne-am bazat pe protecția americană până acum. Prin inacțiune am permis ca unitatea europeană să fie și ea subminată, atât din exterior, cât și din interior.

Chiar dacă nu va rezulta în decizii concrete ale leadershipului politic european, summitul de la Paris arată o dezmorțire a Europei, fapt absolut necesar în contextul amenințărilor actuale, mai ales în ceea ce privește securitatea continentală. Provocările Rusiei vor continua, indiferent de ce vom face noi, europenii. Însă consolidarea ajutorului practic pentru Ucraina și sporirea eforturilor de întărire a apărării europene sunt primii pași către transformarea Europei într-o putere globală. Dacă SUA a fost „gigantul adormit” al secolului 20, noi putem fi cel al secolului 21. Potențialul și resursele de care dispunem sunt imense, însă vom vedea dacă agresiunea Rusiei și cinismul SUA ne vor trezi.