Eroarea
Sărbătorile de stat în Rusia sunt rareori apolitice, iar, luna trecută, cea de-a 270-a aniversare a Universității de Stat din Moscova (MSU), a doua ca mărime dintre instituțiile de învățământ din țară, nu a făcut excepție.
Concertul pompos de gală dedicat aniversării MSU a inclus lungi proiecții video ce au suprapus istoria ideologizată și mitologizată a Rusiei cu cea a universității. De fapt, a sărbătorit viziunea Kremlinului asupra măreției rusești cu accent pe entuziasmul popular – la limita dorinței de sacrificiu – ca forță motrice a puterii națiunii.
Având în vedere glorificarea totalitarismului sovietic de către Kremlin, a fost ceva firesc să-l vedem pe dictatorul sovietic Stalin și complicii săi în emisiunea video. S-a întâmplat însă un lucru ciudat când ecranul a prezentat un șir de lideri sovietici: fața lui Lavrenti Beria, temutul satrap al terorii lui Stalin, a făcut brusc cu ochiul.
Având în vedere crimele lui Beria, semnul său a fost la fel de amenințător ca și cel al unuia dintre răufăcătorii care sparge al patrulea perete în filmul brutal al lui Michael Haneke, Funny Games (1997). A promis Beria publicului de la concertul de gală MSU întoarcerea terorii staliniste reambalate astăzi ca o sărbătoare a grandorii Rusiei?
De fapt, nu a existat niciun semn cu ochiul – a fost o iluzie optică cauzată de strălucire și bliț excesiv. A fost neintenționat, însă, în mod misterios, astfel de accidente tind să dezvăluie adevăruri ascunse despre Rusia.
Vă amintiți de eroarea tehnică din timpul ceremoniei bombastice de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarnă din Rusia din 2014, ce a împiedicat deschiderea unuia dintre cele cinci inele olimpice? În retrospectivă, se poate spune că accidentul a reflectat protestul spiritului Jocurilor Olimpice, al cărui concept a încurajat, din cele mai vechi timpuri, armistițiul olimpic, împotriva pregătirilor Rusiei pentru ocuparea militară sub acoperire a Crimeei ucrainene în timpul competiției olimpice.
Cum să interpretăm, așadar, concertul de gală MSU și iluzia optică Beria? Interpretarea evidentă este că celebrarea exagerată a unității statului rus și a poporului rus a fost o imitație artistică a ceva ce nu există în realitatea Rusiei.
Metoda
Spre deosebire de URSS, Rusia lui Putin nu este un stat cu ambiții modernizatoare – în orice caz, este unul postmodern. Statele modernizatoare totalitare ale secolului al XX-lea, cum ar fi al Treilea Reich sau Uniunea Sovietică, ale căror estetică și retorică Moscova este întotdeauna grăbită să le imite, aveau fiecare viziunile lor utopice despre viitor și, într-adevăr, și populațiile lor au fost sacrificate pentru acele viziuni. Este o trăsătură definitorie a modernismului politic – nu numai totalitară, ci și liberal – să înțelegi prezentul ca un fundament pentru un viitor după care tânjești.
În Rusia contemporană, prezentul este modelat în două moduri distincte, însă ambele nu numai că refuză să imagineze un viitor mai bun, dar și rezistă activ sosirii viitorului însuși.
Una dintre abordări înlocuiește viitorul ca scop al eforturilor socio-politice cu eforturile menite să rescrie și să perfecționeze trecutul. Aceasta este bătălia în care președintele Vladimir Putin și cercul său de „experți în istorie”, cum ar fi Vladimir Medinski, sunt implicați. Ei se străduiesc să construiască prezentul ce urmează unui trecut ce nu a existat vreodată. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei, care vizează eradicarea națiunii ucrainene, este un element major al acestei bătălii pentru trecutul ideal imaginar, în care națiunea ucraineană pur și simplu nu a existat.
A doua abordare pentru modelarea prezentului se bazează pe evitarea viitorului prin extinderea prezentului indefinit. Pentru a realiza acest lucru, Kremlinul se bazează pe așa-numiții tehnologi politici sau arhitecți sociali, o elită tehnocrată care vede societatea ca pe o entitate pasivă care poate și ar trebui să fie programată și controlată în slujba clasei conducătoare.
În practică, tehnologii politici, precum Serghei Kiriyenko, prim-adjunct al șefului de cabinet al administrației prezidențiale a Rusiei, confecționează nesfârșite conflicte socio-culturale false și amplifică artificial tensiunile existente. Scopul lor este de a distrage atenția societății de la orice efort colectiv de a imagina și modela un viitor mai bun. Copleșind sfera publică cu dispute artificiale, ele prind societatea într-un prezent artificial, fără sfârșit – o stare de distragere perpetuă a atenției ce împiedică orice schimbare de substanță.
În cele din urmă, prin ofensiva împotriva viitorului, Kremlinul creează un simulacru postmodernist al prezentului, o simulare complet ruptă de realitate.
Printre multele ofensive împotriva societății, în simularea coordonată de Kremlin, se numără atacul împotriva individului ca ființă liberă, rațională și responsabilă, capabil să-și definească propriul sens și scop în viață. Acest atac își are rădăcinile într-o convingere elitistă, profund antidemocratică, că oamenii sunt incapabili să organizeze singuri societatea și trebuie să fie supuși de clasele conducătoare pentru a-i asigura funcționalitatea – slujind în cele din urmă la păstrarea dominației politice și economice a elitelor.
Unul dintre cei mai importanți ingineri politici sovietici, Georgi Ședrovițki, a susținut – în mod ironic, în ultimele zile ale Uniunii Sovietice – că nu numai o astfel de ordine socială era singura organizație rațională a societății umane, ci și că al Treilea Reich și Uniunea Sovietică au fost pionierii structurilor socio-politice pe care toate statele, inclusiv democrațiile, le vor adopta inevitabil pentru a asigura progresul umanității.
Ideile lui Ședrovițki au izvorât din credința sovietică în superioritatea economiei planificate fundamental anti-individualiste asupra capitalismului, cu accentul pus pe efortul individual ca factor-cheie al succesului. Și această convingere s-a extins dincolo de Uniunea Sovietică: Ședrovițki și contemporanii săi au văzut modelul sovietic ca fiind universal aplicabil și menit să înlocuiască modelele liberale occidentale.
Tehnologii politici post-sovietici, încurajați de realizările lor interne în manipularea publicului rus, au păstrat convingerea epocii sovietice că Rusia a fost un pionier al strategiilor politice destinate să fie adoptate de alte țări.
Prin urmare, nu este surprinzător faptul că, în 2024, un important tehnolog politic rus, Vladislav Surkov, care a fost responsabil pentru politicile de inginerie socială ale Kremlinului din 1999 până în 2011, a susținut că diferite puteri mondiale, cum ar fi Turcia, Israel, China și SUA, imită sau retraduc ambițiile imperialiste rusești: „Rusia este flancată de dublurile și imitatorii săi care desfășoară o adevărată paradă de imperialisme – miniaturale și grandioase, provincial și global – uneori ridicole, însă tot mai adesea grave”.
Este în mod natural o vanitate din partea tehnologilor politici ruși care susțin că societățile occidentale adoptă sau imită modelele socio-politice sau de politică externă ale Rusiei. Cu toate acestea, ceea ce Rusia ar fi putut fi cu adevărat un model de pionierat – și ceea ce ar fi putut într-adevăr să fi inspirat anumiți lideri din întreaga lume – este metoda postmodernă de control și programare a societății prin înlocuirea realității cu o simulare complet ruptă de ea.
Salutul
Când oligarhul american Elon Musk a făcut „salutul nazist” la mitingul victoriei lui Donald Trump din 20 ianuarie 2025, el nu și-a exprimat simpatiile naziste, indiferent dacă le are sau nu. Mia degrabă decât să glorifice ideile rasiste, Musk părea să invoce estetica nazistă pentru a sărbători ideea de putere și, în același timp, impunitatea pentru încălcarea tabuului împotriva simbolismului nazist în rândul elitelor liberal-democratice. Într-o manieră pur postmodernă, semnificația gestului a fost actul în sine, mai degrabă decât asocierea sa evidentă cu mișcările naziste istorice sau contemporane.
Puterea pe care Musk a sărbătorit-o este puterea de a minți pe față populațiile, afirmând că orice simulare sau falsitate pe care elitele oligarhice le inventează pentru a menține controlul, o vor susține cu suficiente resurse pentru a o face un substitut convingător al realității.
Societățile occidentale au o relație complexă cu falsurile din structurile interne. În general, ei tolerează înșelăciunea doar atunci când se petrece concurențial. Este acceptabil ca firmele comerciale să-și denigreze concurenții și să exagereze calitatea propriilor produse și servicii, pretinzând, de exemplu, că sunt cele mai bune de pe piață. De asemenea, partidele politice în competiție pot îngroșa cu bună știință greșelile reale sau imaginare ale oponenților lor sau își pot supraestima propria abilitate de a remedia presupusele eșecuri ale puterii – fără a se confrunta cu reacții sociale semnificative.
Cu toate acestea, societățile occidentale nu tolerează deloc înșelăciunea din partea autorităților care acționează dintr-o poziție de forță mai degrabă decât din competiție. Aici e motivul pentru care, atunci când guvernele mint, apoi fac eforturi susținute pentru a ascunde acest lucru.
Ceea ce Rusia lui Putin a introdus în acest peisaj complex este o nouă dimensiune: confecționarea unei realități alternative sponsorizate de elită, care nu este doar evidentă, ci și nepedepsită de societate. Bineînțeles, elitele democratice occidentale – care nu sunt străine de PR, advocacy, lobby și managementul reputației – înțeleg puterea falsurilor. Cu toate acestea, ceea ce au realizat recent este că Rusia a demonstrat cu politica sa internă și, mai ales, externă: acest lucru se poate face pe față. Cheia pentru evitarea consecințelor constă în ingineria socială – prin controlul mass-media sau, din ce în ce mai eficient, prin manipularea algoritmilor rețelelor sociale.
Surkov a observat că atunci când Rusia încă menținea relații normale cu Occidentul, imita instituțiile politice occidentale pentru a-și masca propria cultură politică firavă. Sfârșitul acestei imitații a marcat plecarea decisivă a Rusiei din Occident. Pentru Surkov, schimbarea a fost un act de onestitate: spre deosebire de guvernele occidentale, care folosesc instituțiile democratice ca perdea de fum pentru politicile antidemocratice, Kremlinul a afișat în mod deschis „cadrele brutale ale carcasei de putere” a sistemului rusesc, fără nicio fațadă decorativă.
A trecut vremea când prezentarea Secretarului de stat american Colin Powell la Consiliul de Securitate al ONU a afectat reputația Washingtonului prin afirmația falsă că Irakul are arme de distrugere în masă. După ani de minciuni nestăvilite ale Rusiei despre faptul că nu a invadat sau nu intenționează să invadeze Ucraina – în ciuda dovezilor copleșitoare – faptul că o idee de purificare etnică în Gaza poate fi acum descrisă fără rușine ca „relocarea” palestinienilor în „comunități mult mai sigure și mai frumoase” este mult mai puțin șocant pentru lume decât ar trebui să fie.
Oligarhii americani au îmbrățișat acum pe deplin metoda rusă de a fi „cinstiți” în ceea ce privește fabricarea realităților false, fără alte consecințe. Salutul lui Musk a glorificat tocmai această putere și impunitate.
Crima
Ca și în Rusia, cea mai gravă crimă în SUA a acestei tehnologii politice este atacul său elitist și anti-iluminist asupra individului. Elitele oligarhice caută să convingă oamenii de legitimitatea oricăror realități alternative pe care le fabrică pentru a menține controlul asupra populației și, astfel, obstrucționează calea individului către autodeterminare autentică și ca actor politic.
Cu toate acestea, oligarhii americani au amplificat și mai mult efectele maligne ale metodei rusești în două moduri distincte, însă conectate.
În primul rând, fabricarea multiplelor simulări ale realităților inexistente a contribuit foarte mult la „luxurizarea” realității obiective. La fel cum bunurile de lux contrafăcute sunt ușor de fabricat, elitele oligarhice și inginerii lor sociali fabrică falsuri cu aceeași ușurință. Rezultatul este că realitatea însăși devine o marfă de lux – rezervată elitelor, rămânând în același timp inaccesibilă oamenilor obișnuiți. În schimb, se așteaptă ca aceștia din urmă să accepte replicile și înlocuitorii „produsului original”, transmis gratuit.
În mod ironic, această „luxurizare” a realității obiective este întărită de mass-media de calitate, care publică analize bune, verificate, în spatele plăților pentru conținut, făcând din accesul la informații bine cercetate un privilegiu mai degrabă decât un bun public.
În al doilea rând, realitățile fabricate sunt folosite pentru a controla și a restricționa accesul la viitor, pe care oligarhii americani, în special cei tehnologici, îl asociază puternic cu nemurirea asistată de tehnologie sau, cel puțin, cu prelungirea semnificativă a vieții. Spre deosebire de regimul de la Kremlin, ei nu resping viitorul; dimpotrivă, îl îmbrățișează. Cu toate acestea, ele lucrează și pentru a extinde prezentul la nesfârșit pentru oamenii obișnuiți. Acest lucru se realizează prin manipulări emoționale bazate pe conceptele de religie, rasă, familie etc., care promit nemurirea simbolică, dar în același timp atrag oamenii într-o competiție nesfârșită, dacă nu chiar o confruntare, împotriva celor cu credințe și idealuri sociale diferite sau de etnie diferită.
Totodată, la fel ca în cazul „luxurizării” realității obiective, promisiunea tangibilă a prelungirii vieții, a îmbunătățirilor bazate pe inteligență artificială și a descoperirilor biomedicale este ambalată ca o marfă exclusivă, întărind ideea că doar câțiva aleși merită să depășească limitările umane naturale.
Mai mult, aceleași tehnologii, mai ales în biomedicină și neuroștiințe, concepute pentru a prelungi viața umană vor servi inevitabil ca instrumente pentru un control mai mare asupra publicului prin supraveghere profundă și reglementare comportamentală. Acesta nu este un argument neo-luddit, ci o recunoaștere a unui model istoric: fiecare tehnologie majoră a fost folosită atât pentru a îmbunătăți, cât și pentru a distruge viața umană. Nu este o coincidență faptul că praful de pușcă – care, în diferitele sale forme, a permis mai multe morți decât orice altă invenție umană de până acum – a fost descoperit din întâmplare de alchimiștii taoiști care căutau un elixir al vieții veșnice.
„Nici măcar nu ești în viață„
Efectul combinat al metodei rusești de autocrație postmodernă, amplificat de perspectivele americane interne, este o redefinire radicală a ceea ce înseamnă să fii om.
În cântecul „We Appreciation Power”, un protagonist jură credință „stăpânilor roboți” ai inteligenței artificiale iar muzicianul canadian Grimes are versurile: „Și dacă tânjești să nu mori niciodată / Iubito, conectează-te, încarcă-ți mintea / Haide, nici măcar nu ești în viață / Dacă nu ești susținut pe o unitate”. Dacă a fi viu – a fi om – implică a avea acces la produsul de lux al realității obiective și la un viitor definit îngust ca ameliorare umană asistată de tehnologie, atunci rezultă că oamenii obișnuiți, care nu își pot permite un astfel de acces, nu mai pot fi considerați pe deplin umani.
Salutul lui Musk este, prin urmare, un simbol a ceva și mai sinistru decât supremația rasială cu care este asociat gestul de obicei. În articolul său despre evoluțiile actuale din SUA, Timothy Snyder a subliniat ce poate fi acel „ceva mai sinistru”: „Noua lume pe care [oligarhii] și-o imaginează nu este doar anti-americană, ci și anti-umană. Oamenii sunt doar date, mijloace pentru a acumula bogăție”.
Autocrația postmodernă merge mult dincolo de simpla respingere a democrației sau de asaltul asupra drepturilor individuale. Elitele oligarhice trec drept singurii oameni adevărați, în timp ce oamenii obișnuiți sunt reduși la un statut subuman, valoarea și funcția lor abia se disting de unitățile neînsuflețite dintr-o mașină economică. Acest sistem oferă elitelor acces exclusiv la realitate și viitor, în timp ce masele sunt prinse într-un prezent (sau chiar trecut) extins la nesfârșit, susținut de simulări ale realităților fabricate.
Edificarea unui viitor mai bun necesită revendicarea accesului la realitatea obiectivă ca un drept inalienabil pentru toți. Dacă elitele oligarhice reușesc să transforme realitatea într-un produs de lux și să redefinească umanitatea în termenii lor, atunci ele vor prelua controlul asupra viitorului – lăsându-ne pe noi ceilalți în imposibilitatea de a ne găsi un loc în el.
