În 1938, la München, liderii Franței și Marii Britanii au crezut că pot evita războiul printr-o concesie făcută în fața lui Adolf Hitler. Cehoslovacia, un stat democratic și suveran, nu a fost invitată să discute propria soartă, fiind obligată să cedeze Regiunea Sudetă către Germania. Acordul a fost semnat de Neville Chamberlain, premierul britanic, și Édouard Daladier, omologul său francez, în încercarea de a satisface ambițiile teritoriale ale lui Hitler și de a păstra pacea în Europa. Chamberlain a declarat ulterior că, pentru a doua oară în istorie, un premier britanic s-a întors acasă și a livrat o „pace cu onoare”, iar Daladier că „a salvat pacea”. Afirmații care urmau a fi dovedite nu eronate, ci de o naivitate imensă.
Doar câteva luni mai târziu, în martie 1939, Hitler a ocupat întreaga Cehoslovacie, demonstrând că orice concesie făcută în fața unui agresor nu face decât să-l încurajeze. Istoria a confirmat că în fața unor dictatori, cedarea de teritorii nu duce la liniște, ci la război.
După Primul Război Mondial, Europa a fost reconstruită, dar ordinea postbelică era fragilă. În plus, Tratatul de la Versailles impusese Germaniei restricții severe, ceea ce a creat frustrări profunde în societatea germană. Iar Hitler a exploatat aceste resentimente, începând o politică agresivă de militarizare și expansiune teritorială, sub pretextul unificării etnicilor germani. Regiunea Sudetă, aflată în Cehoslovacia, avea o populație germanofonă numeroasă, de aproximativ 3 milioane, conform recensământului din 1930, iar Hitler a folosit acest argument pentru a justifica anexarea teritoriului.
La München, marile puteri occidentale au crezut că, prin cedarea acestui teritoriu, vor putea opri ambițiile expansioniste ale lui Hitler și vor evita un conflict major. Chamberlain a revenit în Marea Britanie fluturând hârtia acordului și proclamând „pacea pentru vremurile noastre”.
Dar pacea nu a durat. Hitler a considerat concesia un semn de slăbiciune și, în loc să se oprească, și-a continuat marșul agresiv.
În martie 1939, armata germană a intrat în Praga, ocupând întregul stat cehoslovac, fără nicio rezistență. Franța și Marea Britanie, care promiseseră garanții de securitate, au rămas pasive. Asta a fost o lecție amară pentru statele mici: promisiunile marilor puteri sunt fragile și pot fi anulate în numele „păcii” și al intereselor geopolitice.
O lună mai târziu, Italia a ocupat Albania, regele Ahmet Zog fugind din țară. În septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, declanșând al Doilea Război Mondial. Marile puteri și-au dat seama prea târziu că politica de conciliere nu funcționează.
Mecanismele internaționale de securitate erau slabe, iar Liga Națiunilor nu avea forța necesară pentru a interveni. În plus, Franța și Marea Britanie erau obosite după Primul Război Mondial și neîncrezătoare în capacitatea lor de a susține un conflict deschis cu Germania nazistă. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică, care ar fi putut juca un rol esențial în echilibrarea balanței de putere, nu era un partener de încredere pentru democrațiile occidentale. De aceea, în loc să opună rezistență, puterile occidentale au ales soluția cea mai facilă: concesia.
Astăzi, istoria pare să se repete. Există voci care susțin că Ucraina ar trebui să cedeze teritorii pentru a „calma” Rusia și pentru a evita un război mai mare. Aceasta este exact aceeași logică greșită care a dus la dezastrul din 1938.
Dacă învățăm ceva din istorie, ar trebui să înțelegem că orice cedare făcută în fața unui agresor nu va duce la pace, ci la noi cereri și noi atacuri.
Premierul polonez Donald Tusk a sintetizat perfect această situație: „500 de milioane de europeni roagă 330 de milioane de americani să-i apere de 145 de milioane de ruși care nu pot bate 30 de milioane de ucraineni.” Această afirmație subliniază nu doar dezechilibrul aparent, ci și importanța solidarității și rezistenței în fața agresiunii. Dacă Ucraina cedează teritorii, la fel cum Cehoslovacia a fost forțată să cedeze în 1938, mesajul transmis agresorului va fi că intimidarea funcționează, iar următoarea victimă ar putea fi oricine altcineva.
Ce ar opri Rusia să facă la fel ca în 1940 cu statele baltice? Atunci, printr-o combinație de amenințare militară, presiune politică și referendumuri manipulate, a șubrezit integritatea instituțională a Estoniei, Letoniei și Lituaniei, iar apoi a emis ultimatumuri celor trei state, cerând permisiunea de a trimite trupe de „pacificare”. Guvernele baltice, izolate diplomatic și fără sprijin extern, au cedat. După ocupare, sovieticii au organizat alegeri pentru parlamentele naționale, unde doar partidele pro-sovietice au putut candida. Noile parlamente au „cerut” aderarea la URSS, iar cererea a fost „acceptată” de URSS. În paralel, a urmat o represiune brutală, cu arestări, deportări și execuții. Aceste „referendumuri” nu au fost libere, ci doar o fațadă pentru a legitima anexarea.
Istoria ne arată că dictatorii nu se opresc singuri. Ei sunt opriți doar atunci când sunt confruntați cu forță și determinare. Când Chamberlain a acceptat pretențiile lui Hitler, a crezut că a salvat Europa.
În realitate, doar a amânat inevitabilul, permițându-i Germaniei să devină și mai puternică. Așa cum Hitler nu s-a oprit la regiunea Sudetă, nici alți agresori de astăzi nu se vor opri dacă li se oferă teritorii.
A învăța din trecut înseamnă a nu repeta greșelile sale. Adevărata pace nu vine prin cedări forțate, ci prin apărarea fermă a principiilor și a suveranității statelor. Cehoslovacia nu a fost salvată de concesii, iar lumea nu a evitat războiul prin slăbiciune. Poate că ar fi timpul ca lecțiile trecutului să fie în sfârșit înțelese și aplicate.
