Am aniversat pe 11 martie 35 de ani de la prima lectură publică a Proclamației de la Timișoara.
Într-un anumit sens, aș putea s-o consider certificatul de naștere spirituală a CNSAS fiindcă, înainte să ia forma legii apărută în Monitorul Oficial în 1999, deconspirarea Securității a fost mai întâi o idee. Unii au respins-o isteric, considerând-o antidemocratică, „stalinistă”, revanșardă, o idee care ar învrăjbi România și ar ține-o captivă în propriul trecut. Alții, poate mai numeroși decât primii, dar lipsiți de putere, au fost și încă sunt convinși că Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara a trasat granița morală – da, „morală” e un cuvânt inevitabil – care ar fi separat apele și n-am mai fi băltit cu toții decenii la rând în noroiul pestilențial lăsat în urmă de comunism.
Dacă vreți să vedeți cum ar fi putut să stea lucrurile dacă Punctul 8 din Proclamație ar fi fost aplicat, curățând clasa politică, aruncați o privire în lista celor peste 3600 de procese inițiate de CNSAS începând (abia) din 2008. O găsiți aici .
Am numărat 663 de aleși sau candidați la alegerile locale și 75 de aleși sau candidați la alegerile parlamentare pentru care există decizii definitive de colaboratori sau lucrători ai Securității. Lor le vom plăti pensiile grase, noi și copiii noștri.
Vă recomand să consultați periodic această listă, ca să vedeți pe unde mai sunt și ce mai fac securiștii și colaboratorii lor. Adică, dacă vreți să vedeți cât a costat și cât o să ne coste în continuare faptul că Proclamația de la Timișoara n-a devenit literă de lege, așa cum s-ar fi cuvenit.
Să ne întrebăm în continuare, cu voce tare, măcar la aniversări, cum ar fi fost România de azi dacă arhiva Securității s-ar fi deschis imediat după Revoluție și dacă Proclamația de la Timișoara ar fi devenit lege. Sigur am fi trăit într-o țară mai puțin sărăcită și spoliată, mai puțin coruptă, cu mai puțini mercenari de presă cumpărați de Moscova prin interpuși, cu mai puțini rezerviști organizați paramilitar și gata să ne arunce pe toți, din nou, în „raiul comunist”.
Am fi trăit poate într-o țară din care n-am fi visat să ne luăm lumea-n cap. Chiar și așa, Proclamația de la Timișoara a aprins o lumină.
