“Valoarea compromisului este pusă sub presiune din ce în ce mai mult”. Ironic, aceasta fraza aparține persoanei care a compromis arta compromisului, primita marți la Cotroceni de unul din efectele politice ale acțiunilor sale. Nu întâmplător, Nicușor Dan a fost singurul lider politic european care a primit-o pe Angela Merkel la lansarea volumului său de memorii, pompos intitulat „Libertate. Amintiri 1954–2021”.
Nu vreau sa pic in capcana analiștilor de canapea, care critica actiunile decidentilor in retrospectiva, bucurandu-se de acces la consecințele acțiunilor respective. Este foarte greu sa intelegem contextul in care s-au luat aceste decizii, însă cazul Angelei Merkel este mai special. Ea întruchipează acel tip de lider european captiv in dinamici birocratice si jocuri de interese pe termen scurt, acționează anti-strategic si cedează ideea de viziune populismului de frica de nu promite prea mult.
Mai mult, disprețul față de negociere se produce, cu o regularitate previzibilă, ori de câte ori deciziile majore sunt prezentate cetățenilor nu ca alegeri negociabile între interese legitime, ci ca imperative morale în fața cărora dezacordul devine o problemă de caracter. Este exact stilul de guvernare pe care Angela Merkel l-a practicat, cu bună-credință și cu efecte devastatoare, în deceniul care a modelat Europa de astăzi.
În aprilie 2008, la summitul NATO de la București, Germania lui Merkel a blocat, împreună cu Franța, acordarea Planului de Acțiune pentru Aderare Ucrainei și Georgiei, în ciuda insistențelor administrației americane (culmea, GW Bush a avut mai multa viziune strategică). Optsprezece ani mai târziu, întrebată în același oraș dacă și-a schimbat părerea, Merkel a răspuns că decizia a fost corectă. Este o palmă a istoriei dată unei forme imbecile de consecvență sa te întorci în orașul în care ai spus „nu” ca să spui „nu” a doua oară, în timp ce, la câteva sute de kilometri nord-est, țara despre care era vorba stă în tranșee de patru ani și jumătate, fără armistițiu și fără perspectiva unuia.
Doctrina „Wandel durch Handel” (schimbare prin comerț) nu a fost o eroare de calcul, ci un act de credință că interdependența comercială produce liberalizare politică, că un stat care vinde gaz nu poate declanșa un război, că economia disciplinează istoria. Nord Stream 1 a fost finalizat după invadarea Georgiei, iar Nord Stream 2 a fost promovat după anexarea Crimeei. Ambele au fost apărate ca „proiecte comerciale”, într-un limbaj tehnic care avea rolul de a face nediscutabil ceea ce era, de fapt, o alegere strategică cu rezultatul ca Europa a plătit, timp de un deceniu, bugetul statului care avea să o atace. Rusia nu a inventat frustrările europene, nu ea a produs dezindustrializarea, criza euro, criza migrației, senzația de dezorientare a clasei de mijloc. Rusia însă le-a amplificat sia proficat de pe urma lor. Banii europeni pe gaz au intrat în bugetul federal rus, iar bugetul federal rus a finanțat aparatul de influență (televiziuni internaționale, ferme de troli, împrumuturi către partide radicale occidentale, rețele ecleziastice în spațiul ortodox, campanii coordonate pe rețele sociale). Europa și-a plătit practic propria destabilizare, iar Merkel a fost cea care a semnat facturile. Ar fi trebuit să vadă încotro merg lucrurile, costurile geopolitice ale încercărilor sale de a salva cu orice pret desuetă industrie germană (care in curand va fi falimentată de China)? Eu cred ca da.
Decizia din 2015 de a primi oameni care fugeau de un război nu a fost o crimă morală, si poate cel mai decent lucru pe care l-a făcut Merkel în șaisprezece ani, însă o decizie cu efecte structurale asupra tuturor statelor membre a fost luată unilateral, comunicată ca imperativ moral și nu ca politică publică negociabilă, și impusă apoi partenerilor est-europeni prin cote. In momentul în care transformi o dispută de politică publică într-un test moral, orice dezacord devine automat erezie, iar orice eretic devine in cele din urma credincios al unei alte biserici. suveranismul nu este o ideologie, ci o religie seculară, iar religiile nu se hrănesc cu date, ci cu sens. Ele au nevoie de o narațiune a decăderii, de o clasă vinovată de decădere și de promisiunea unei restaurări. Merkel a fost, pentru această teologie, un dar divin, o femeie cu formație științifică, vorbind în propoziții tehnice, luând decizii ireversibile în numele unei moralități pe care nu o supunea votului. Greu se poate construi un diavol birocratic mai convingător.
Angela Merkel nu a creat extremismul de dreapta, însă i-a furnizat, involuntar, ingredientele necesare. AfD a fost fondată în 2013 ca partid anti-euro (produs direct al gestionării germane a crizei zonei euro, în care austeritatea a fost administrată ca pe o problemă de igienă contabilă pe care o mai intalnim si astazi la Bolojan, nu ca pe o dramă socială). În vara lui 2015, AfD se scufunda în sondaje, la trei-cinci procente, măcinată de conflicte interne. A fost salvată de decizia din septembrie privind migratia, si in 2017 intra în Bundestag cu 12,6%. Astăzi conduce sondajele naționale, cu 27–28%, înaintea blocului CDU/CSU al cancelarului Merz, iar în Saxonia-Anhalt (unde se votează pe 6 septembrie) devansează conservatorii cu aproape douăzeci de puncte și ar putea da primul land guvernat de extrema dreaptă din istoria Germaniei federale.
Revenind la ale noastre, România nu are presiune migratorie, fiind o țară de emigrație, cu patru-cinci milioane de cetățeni plecați, dependentă structural de forță de muncă importată. Nimic din realitatea materială românească nu justifică o politică anti-migrație, si totuși cadrul a fost importat intact, cu tot cu vocabular, cu tot cu imagini, cu tot cu panică. Faptul că românii au preluat integral o teologie construită pentru o problemă germană, într-o țară care nu are acea problemă, spune tot ce trebuie știut despre natura fenomenului. AUR a crescut de la 9% în 2020 la aproape o cincime din electorat în 2024. A urmat anularea alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024, ascensiunea lui Călin Georgescu, iar în mai 2025 un cândidat suveranist a luat peste 40% în primul tur. Nu pentru că românii ar fi fost convinși de argumente despre migrație, ci pentru că li s-a oferit un sens într-o țară care nu mai producea niciunul.
Nicușor Dan este produsul acestor dinamici. A fost ales cu aproape 54% în turul al doilea nu în urma unei adeziuni la un proiect (ce mai înseamnă sau ce a însemnat Romania Onesta ?) ci în urma unui reflex imunitar. Mandatul său a fost, în esență, negativ: nu Simion, pentru care am acceptat pana si anularea alegerilor. Aceleași forțe care au produs 40% pentru suveranism au produs, prin reacție, președintele actual. Cauza și efectul stăteau, marți, în același birou de la Cotroceni.
Mai mult: Nicușor Dan este, tipologic, un produs merkelian. Tehnocratul pașilor mărunți, administratorul procedurii eterne, anti-carisma ca metodă de guvernare. Ca și Nicușor, Merkel a guvernat ca administrator o epocă ce cerea o narațiune. Administrația nu produce sens, iar când liberalismul externalizează sensul către procedură, către consens tehnic și către bunele maniere instituționale, el nu elimină nevoia religioasă a societății, ci doar refuză să o alimenteze (cererea de sens, ca orice cerere, își găsește mereu oferta). Avem nevoie de un liberalism care poate spune ce vrea, nu doar ce administrează, care are o poveste despre România, nu doar un plan de măsuri, care nu confundă decența cu tăcerea.
Marți, la Cotroceni, cauza a întâlnit efectul. Apoi efectul a mers la catedral asa glorifice nationalismul sanatos, care de fapt nu este un concept, ci o concesie lexicală, o încercare de a recupera vocabularul suveranismului prin adăugarea unui adjectiv igienic (operațiune pe care liberalismul european o repetă de zece ani, cu rezultate previzibile), in lipsa unei narațiuni concurente, confirmând faptul ca suveranismul a câștigat deja bătălia semantica.
In rest, ma abtin sa mai comentez valul de aberații debitate zilnic de președinte. Ca și în legătură cu Trump, am spus deja ce aveam de spus când nu eram in acord cu ‘opinia publica’, iar acum nu mai e nici distractiv nici relevant.
Doar având curajul de a ne recunoaște greșelile le putem repara, putem scăpa de efecte si putem trimite astfel cauzele la groapa de gunoi a istoriei. Poate sunt prea dur cu Merkel, însă ei trebuie sa ii mulțumim pentru Nicușor, pentru nationalismul lui sanatos si chiar si pentru naționalismele nesănătoase.
