În ultimii ani, postliberalismul s-a transformat dintr-un curent intelectual marginal într-o forță politică demnă de luat în seamă. Aurelian Crăiuțu trasează rădăcinile istorico-ideologice ale acestei mișcări eterogene și arată de ce critica sa la adresa liberalismului găsește ecou în ziua de azi. Totodată, devine clar că, în ciuda unor adversari comuni, gânditorii postliberali susțin modele de societate extrem de diferite. Articolul pledează pentru a nu supraestima, dar nici a respinge prematur acest curent, ci pentru a lua în serios obiecțiile sale, ca pe un indiciu al slăbiciunilor democrațiilor liberale.
Lumea în care trăim
Trăim deja într-o lume postliberală? Dacă este să-l credem pe Matthew Rose, autorul cărții A World after Liberalism: Philosophers of the Radical Right (2021), răspunsul este afirmativ: epoca postliberală a început deja și este timpul să ne adaptăm la ea.
Cinci ani mai târziu, acest diagnostic pare chiar mai plauzibil decât la momentul formulării sale. Trei cărți recente scrise de Matt Sleat, Laura Fields și Arnauld Miranda oferă analize detaliate ale ascensiunii și diversității interne a postliberalismului. Deși diferă în ceea ce privește anvergura și stilul, ele conturează în egală măsură mediul intelectual din care a apărut gândirea postliberală actuală.
În același timp, ele urmăresc căile întortocheate prin care ideile postliberale au pătruns din mediile de nișă în politică și societate. Spectrul tematic variază aici de la critica adusă liberalismului procedural și individualismului centrat pe piață, până la apărarea unui constituționalism orientat spre binele comun (common good constitutionalism), precum și la proiecte parțial futuriste de organizare socială și economică.
Scena politică actuală ne dă motive de îngrijorare serioasă cu privire la viitorul democrațiilor liberale. Populiștii și naționaliștii, tehno-anarhiștii și tradiționaliștii religioși influențează tot mai mult discursurile politice și publice la nivel mondial.
Ceea ce au ei în comun este convingerea că principiile clasice ale liberalismului sunt depășite și ar trebui înlocuite cu ceva fundamental diferit, pentru a opri presupusul declin al civilizației occidentale. Un studiu realizat de The Economist în februarie 2025 poartă un titlu sugestiv: „Hard-right parties are now Europe’s most popular”. Aceste formațiuni politice profită de declinul continuu al forțelor tradiționale și obțin în prezent, în medie, aproximativ 25% din voturile alegătorilor. Mai mult, prin strategii sofisticate de comunicare și mobilizare, ele exercită simultan o influență considerabilă asupra peisajului mediatic.
Războiul de agresiune al Rusiei împotriva unui stat suveran în 2022 a pus sub semnul întrebării înseși fundamentele ordinii europene postbelice. De asemenea, cel de-al doilea mandat al lui Donald Trump, perceput de mulți drept imprevizibil și conflictual, a amplificat la nivel global temerea că ordinea liberală de după război se apropie de sfârșit. Din acest motiv, comparațiile cu Republica de la Weimar au devenit de mult o parte integrantă a dezbaterilor publice.
Pe acest fundal, nu este deloc surprinzător faptul că postliberalismul este perceput tot mai mult ca un contracandidat serios la adresa ordinii liberal-democrate. Gânditorii postliberali susțin teza conform căreia liberalismul a generat o ordine globală ce erodează treptat societățile și modurile de viață. Deși criticile la adresa liberalismului sunt destul de clar conturate, rămâne mult mai puțin limpede cum ar putea arăta, în mod concret, o ordine postliberală. Această ambiguitate este strâns legată de eterogenitatea internă a spectrului postliberal, care este departe de a fi uniform – în special pe partea dreaptă a eșichierului politic.
Se adaugă faptul că postliberalismul nu este nicidecum un fenomen exclusiv conservator, chiar dacă în acel spectru este deosebit de pronunțat. Este adevărat că nu există o stângă postliberală unitară, cu o vizibilitate politică comparabilă, de exemplu, cu neo-integralismul catolic sau cu național-conservatorismul dreptei americane.
Cu toate acestea, anumiți intelectuali de stânga, precum John Milbank sau Adrian Pabst în Marea Britanie, critică – alături de postliberalii conservatori – inegalitatea tot mai mare a averilor, individualismul generate de piața liberă și neutralitatea liberală față de perspectivele concurente despre idealul unei vieți bune (good life). Aceștia deplâng erodarea solidarității sociale și împărtășesc diagnosticul potrivit căruia liberalismul s-a epuizat din punct de vedere social, economic și moral. De asemenea, alți critici de stânga precum Samuel Moyn sunt partizanii unui liberalism mai „perfecționist” sau transformator și se folosesc pe alocuri de tipare argumentative postliberale.
În același timp, există diferențe majore în ceea ce privește religia, naționalismul sau imigrația între autori postliberali precum Milbank, Pabst, Patrick Deneen sau Sohrab Ahmari, gânditori paleoconservatori precum Paul Gottfried și reprezentanți ai extremei drepte (așa-numita hard Right) sau a dreptei alternative (Alt-Right) precum Steve Bannon, Michael J. Anton sau Darren Beattie. Autori național-conservatori precum Yoram Hazony pun, la rândul lor, alte accente în comparație cu influencers și publiciști extrem de vocali în mass-media, precum Tucker Carlson, Nick Fuentes sau controversatul Bronze Age Pervert (Costin Alamariu). Teoreticienii integraliști precum Adrian Vermeule sau Gladden Pappin se diferențiază, la rândul lor, atât de naționaliștii creștini și de activiștii anti-woke, cât și de promotorii unui regim monarhic precum Curtis Yarvin, sau de libertarienii tehnologici precum Peter Thiel și Alexander Karp.
Rămâne o întrebare deschisă dacă, în aceste condiții, postliberalismul poate fi considerat o mișcare politică coerentă. Mulți dintre reprezentanții săi se află în lumina reflectoarelor, în timp ce alții se desfășoară mai degrabă în spațiile digitale marginale – în podcasturi, publicații pe Substack sau platforme online de nișă, și mai puțin în spații culturale consacrate. Unii sunt intelectuali în sensul clasic, alții lucrează în think-tank-uri, în mediul capitalului de risc sau în reviste online cu accente puternic ideologice, precum The American Mind sau Claremont Review of Books, ambele publicate de influentul Claremont Institute din California care a devenit un nod intelectual central al mediului postliberal din SUA.
În pofida tututor acestor diferențe, postliberalii sunt însă uniți de un diagnostic comun asupra prezentului și de ambiția de a arăta o cale care depășește orizontul liberal. În cuvintele lui Mark Leonard, ei reprezintă astfel „o forță politică adaptată într-un mod cu totul special lumii politice de astăzi” – și care, în consecință, trebuie luată în serios.
Precursorii postliberalismului
Înainte de a evalua originalitatea și impactul ideilor postliberale, merită să aruncăm o privire asupra genealogiei lor. Cei care vorbesc despre sfârșitul liberalismului și începutul unei epoci postliberale ar trebui să țină cont de faptul că acest diagnostic nu este în niciun caz unul inedit. Liberalismul a avut întotdeauna critici în aproape toate taberele politice. Afirmarea sa a fost însoțită de o transformare economică profundă, pe care Deirdre McCloskey a denumit-o the Great Enrichment. Principiile liberale au schimbat nu doar gândirea economică, ci și concepțiile despre stat, drept, cultură, religie și societate – aducând cu sine o creștere fără precedent a prosperității și stabilității.
Totuși, liberalismul a fost criticat de timpuriu drept o doctrină distructivă, acuzată că ar promova ateismul, materialismul și nihilismul. I s-a reproșat că subminează familia și morala și că distruge ordinea socială. Aproape nici o altă instituție nu a exprimat rezerve atât de fundamentale și pentru o perioadă atât de îndelungată la adresa liberalismului precum Biserica Catolică, care a criticat în mod regulat liberalismul pentru credința sa dogmatică în piață liberă, pentru individualismul său și presupusa sa încurajare a lăcomiei și orientării exclusive către profit.
În repetate rânduri, liberalismul a fost declarat „mort” – pentru prima dată la sfârșitul secolului al XIX-lea, apoi la cumpăna dintre secole și, de atunci, la intervale aproape regulate. În urmă cu aproximativ optzeci de ani, Theodor W. Adorno și Max Horkheimer, aflați în exil în SUA, argumentau în cartea lor Dialectica Iluminismului că rațiunea instrumentală a iluminismului a generat, în ciuda pretențiilor sale de emancipare, consecințe profund distructive. În anii 1980, Alasdair MacIntyre a formulat în After Virtue o altă critică influentă a sistemelor morale și valorice liberale. Fragmente ale acestei critici s-au suprapus ulterior cu pozițiile oponenților radicali de dreapta ai liberalismului, pentru care anii 1980 au marcat începutul unei politici a dezamăgirii și a resentimentelor.
În această etapă, criticii liberalismului au început să contureze primele schițe ale unei ordini postliberale. În paralel, a crescut nivelul de nemulțumire socială, fapt care s-a tradus și în căutarea unor figuri politice carismatice. La alegerile prezidențiale din SUA din 1992, omul de afaceri Ross Perot a obținut în mod cu totul surprinzător aproape 19% din voturi, dând voce unor sentimente anti-elitiste răspândite. Deși proiectul său politic a eșuat, el a scos la iveală potențialul politic exploziv al unor astfel de curente.
La mijlocul anilor 1990, politicieni republicani precum Newt Gingrich și Pat Buchanan au reușit să canalizeze politic această nemulțumire. În timp ce Gingrich a reconfigurat strategia instituțională a republicanilor în Congres, Buchanan s-a concentrat pe conflictele culturale și pe mobilizarea așa-numiților „americani uitați” din centrul țării. Cartea sa, The Death of the West (2002), a coagulat motive centrale care aveau să modeleze mai târziu gândirea postliberală: critica la adresa individualismului, temerile legate de demografie, reticența față de globalizare și apărarea civilizației creștine.
În sfera intelectuală, Samuel Francis (1947–2005) a dezvoltat o agendă menită să reabiliteze acest heartland american. Opera sa publicată postum, Leviathan and Its Enemies (2016), a anticipat elemente esențiale ale curentului devenit mai târziu cunoscut sub numele de trumpism și mișcarea MAGA. La fel ca Buchanan, Francis a identificat potențialul politic al grupului numit Middle American Radicals, oameni marcați de frustrare, de pierderea statutului socio-economic și de o profundă înstrăinare culturală.
Postliberalismul astăzi
Această evoluție, care în urmă cu două decenii părea pur marginală, a contribuit, începând aproximativ cu anul 2010, la cristalizarea unui spectru postliberal în rândul dreptei americane. Cauzele acestei mișcări sunt multiple și nu pot fi reduse la un singur factor. În timp ce unii actori sunt animați de sentimente de umilință, de declinul statutului lor și excludere instituțională, la alții, un rol central revine alienării culturale, pesimismului civilizațional, neîncrederii față de instituțiile liberale sau percepției privind pierderea puterii culturale. Totuși, ceea ce au toți în comun este tendința de a construi mari narațiuni despre declinul social, care atribuie liberalismului aproape toate problemele cu care se confruntă societatea astăzi.
De asemenea, este caracteristică o înclinație pronunțată către interpretări binare ale lumii, care lasă prea puțin loc pentru ambivalență sau nuanțe. Dacă liberalismul este declarat rău sau mort, atunci, în mod logic, absolut toate variantele liberalismului trebuie să fie la fel de rele sau de moarte, fără excepție. La aceasta se adaugă o încredere exacerbată în posibilitatea unei schimbări iminente de regim – chiar și în acele locuri în care alternativele realiste abia dacă pot fi întrezărite.
Criticii au atras atenția că acest diagnostic ignoră diversitatea internă inerentă tradiției liberale. De exemplu, lui Patrick Deneen i se reproșează că, în cărțile sale Why Liberalism Failed (2018) și Regime Change (2023), citează selectiv și distorsionează gânditori liberali fundamentali precum John Locke sau John Stuart Mill. Prin faptul că prezintă liberalismul ca pe o ideologie rigidă și închisă, postliberalii ignoră faptul că nu există un text fondator canonic al liberalismului – spre deosebire de marxism, de pildă. În plus, ei nivelează diferențele considerabile din interiorul tradițiilor liberale și asimilează prea ușor curente diferite – cum ar fi liberalismul progresist și neoliberalismul – cu liberalismul în ansamblul său. În realitate, liberalismul reprezintă mai curând o tradiție polimorfă, traversată de numeroase tensiuni și dezbateri interne.
Doar o mică parte dintre postliberalii care adoptă logica de tip „Flight 93” sunt de fapt interesați de reformarea instituțiilor liberale; dimpotrivă, ei urmăresc înlăturarea acestora. Viziunile rezultate variază de la întoarceri la ordini premoderne și curentul integralist catolic, până la proiecții tehno-utopice. În timp ce autori precum Alexander Karp interpretează favorabil accelerarea tehnologică, alții, precum Rod Dreher, schițează modele de retragere strategică în mici comunități bazate pe valori comune. Iar alții, precum Adrian Vermeule, susțin prin conceptul de common good constitutionalism teza potrivit căreia constituțiile ar trebui să servească în primul rând unui bine comun de fond și nu să aibă drept scop principal protejarea autonomiei și dreputilor individuale.
Mulți dintre acești autori împărtășesc convingerea că liberalismul își distruge propriile fundamente: el consumă fix acele resurse morale și sociale de care are nevoie pentru a menține stabilă o ordine liberă. Privită din această perspectivă, modernitatea liberală seamănă cu un peisaj în ruine: instituții aflate în colaps, structuri familiale erodate, un vid spiritual și o acută fragmentare a societății.
Prin urmare, teza centrală nu este aceea că liberalismul ar fi eșuat pur și simplu, ci că tocmai propriul său succes se află la originea crizei sale. Lumea de astăzi pare epuizată și golită pe dinăuntru – „ca o tobă goală”, străbătută de „mirosul unei morți lente” (pentru a-l cita pe James Baldwin). Prin urmare, postliberalii resping vehement ideea că acest parcurs ar putea fi corectat aplicând o doză mai mare de politică liberală. Totuși, unii dintre ei continuă să se agațe de valorile de bază liberale, cum ar fi libertatea și drepturile individuale, interpretându-le însă într-o cheie care nu mai este universală, ci mai degrabă ancorată în tradiții particulare.
Rezerve majore sunt vizibile și în chestiuni legate de migrație, comerț liber și mecanismele de piață, care sunt adesea catalogate drept amenințări existențiale la adresa stabilității sociale. Liberalismul este aspru criticat pentru că echivalează libertatea în primul rând cu autonomia individuală, stimulând astfel – se afirmă – relativismul, hedonismul și o viziune trunchiată asupra a ceea ce înseamnă o “viață bună”. În această logică, liberalismul ar împiedica de fapt înflorirea umană autentică și ar eroda legăturile morale și culturale.
Prin urmare, o idee capătă o importanță din ce în ce mai mare: aceea că binele comun trebuie să ia locul libertății individuale drept principiu călăuzitor. În timp ce unii postliberali contestă din temelii separarea dintre biserică și stat, alții pledează pentru un stat activist, presărat cu elemente autoritare. În orice caz, problema dimensiunii statului este considerată una secundară pe lângă chestiunea pur normativă: către ce fel de ideal al „vieții bune” ar trebui să fie canalizată și obligată acțiunea aparatului de stat.
Îmblânzirea tigrului
Fie că aderăm sau nu la viziunile postliberalilor, scrierile lor merită cu siguranță o analiză serioasă. Ele nu pot fi date la o parte pur și simplu drept reacționare sau izolate, fără a ne asuma riscuri majore. Este mult mai util să le citim argumentele ca pe o expresie a unor tensiuni reale din interiorul societăților liberale și să înțelegem ce fel de experiențe exprimă ele.
Este posibil de afirmat că postliberalii sunt prea severi în diagnosticele lor și se înșală în privința soluțiilor pe care le propun, dar ei reușesc să atragă atenția asupra unor tensiuni și paradoxuri reale ale regimurilor liberale. După cum sugerează Matthew Rose, nu este vorba despre a le normaliza pozițiile, ci despre a ne ascuți propria capacitate de înțelegere: „Nu putem ști ce anume afirmăm dacă nu știm ce anume negăm, și nu putem ști cine suntem dacă nu știm ce alte moduri de viață sunt posibile.” Cei care tratează ideile liberale cu respect ar trebui, așadar, să aibă deschiderea de a-i citi și pe criticii lor cei mai vehemenți – cu singura condiție ca aceștia din urmă să argumenteze cu onestitate intelectuală și rigoare analitică.
Confruntarea cu textele postliberale poate aduce cu sine deziluzii, dar este indiscutabil revelatoare. Alienarea exprimată în rândurile lor este una tangibilă, la fel cum sunt și resentimentele sociale care le servesc drept combustibil. Chiar dacă nu se dovedesc a fi niște arhitecți de încredere pentru construcția unor noi instituții, postliberalii reușesc totuși să scoată la lumină anumite „adevăruri parțiale” ce pot fi fecunde pentru însăși gândirea liberală – cum ar fi necesitatea de a readuce în prim-plan importanța comunității, a binelui comun, a virtuții, a patriotismului și a tradiției.
Pe de altă parte, rămâne un demers extrem de dificil să argumentezi în mod convingător concepte despre binele comun universal sau fundamentate teologic, la fel de greu cum este să încerci impunerea unei astfel de proiecții la nivel politic extins. Inclusiv anularea separării dintre biserică și stat se dovedește a fi aproape imposibil de reconciliat cu structura societăților pluraliste. La acest capitol, integraliștii catolici trec mult peste limită în critica lor îndreptată împotriva neutralității statului liberal, deoarece viziunea lor implică, la urma urmei, un stat intervenționist care ar restrânge în mod dramatic libertățile individuale.
Cu toate acestea, se cuvine să ne întrebăm dacă politica n-ar trebui cumva să țintească și ea spre înflorirea umană – o înflorire care este dependentă de comunitățile locale, de familii și de conexiunile sociale. În același spirit, Christopher Lasch afirma încă de acum trei decenii că o filozofie politică a secolului al XXI-lea va trebui să acorde mai multă atenție comunității decât drepturilor individului de a alege pentru sine.
În acest context, dezbaterile stârnite de postliberalism ne îndeamnă să medităm la posibilitatea unor ordini hibride: de exemplu, conjugarea unui model economic care pune preț pe protecția socială cu o limitare strictă a puterii politice și cu orientări valorice de sorginte conservatoare în plan cultural. Totodată, ele le amintesc liberalilor că o ordine democratică solidă necesită mai mult decât un simplu apel la toleranță – ea are nevoie, de asemenea, de un fundament etic împărtășit, care să integreze noțiunile de virtute, responsabilitate și tradiție.
Având în vedere succesiunea continuă de crize și transformările tehnologice accelerate pe care le trăim, atractivitatea ideilor postliberale nu pare să se diminueze prea curând. Cu atât mai mult devine vital ca pilonii fundamentali ai liberalismului – statul de drept, libertatea de exprimare, precum și libertatea de conștiință și de gândire – să nu fie sacrificați. În același timp, rămâne deschisă provocarea de a echilibra nevoia profund umană de apartenență și de înrădăcinare cu apărarea tenace a câștigurilor liberale. Căci, așa cum sublinia Raymond Aron, societățile liberale din zilele noastre reprezintă o veritabilă și rară excepție pe scara istoriei: „Aceste societăți pe care le descriem și le criticăm, aceste societăți care se hrănesc dintr-o dispută nesfârșită despre cum ar trebui să arate ordinea potrivită, […] sunt societăți ieșite din comun din punct de vedere istoric. […] Nu ar trebui să uităm nicio clipă, în măsura în care punem preț pe libertate sau pe libertăți, că ne bucurăm de un privilegiu rar, atât din punct de vedere istoric, cât și geografic.” [1]
Acest privilegiu nu este nici pe departe o garanție de la sine înțeleasă. El necesită nu doar o apărare continuă, ci și un sentiment de recunoștință față de toți cei care au făcut posibilă nașterea lui.
[1] Raymond Aron, Liberty and Equality, Princeton: Princeton University Press, 2023, pp. 54-55. Comunitatea Liberală a găzduit în iulie 2024 un eseu mai larg despre Raymond Aron al profesorului Aurelian Crăiuțu cu titlul Ultima lecție a lui Raymond Aron.
Nota redacției – Eseul profesorului Aurelian Crăiuțu a fost redactat pentru și la invitația fundației Konrad Adenauer (KAS) din Berlin. El a fost publicat inițial în limba germană pe site-ul fundației la acest link. Eseul a fost tradus în limba română de Alexandru Gabor pornind de la varianta originală engleză. Șapoul eseului aparține KAS. Mulțumim fundației Adenaueur pentru acordul de a publica varianta românească.
