În martie 1968, Jean Monnet, părintele fondator a ceea ce azi e cunoscut ca Uniunea Europeană, i-a scris lui Raymond Aron pentru a-i lăuda pasiunea, claritatea, responsabilitatea și curajul. O lună mai târziu, Claude Levi-Strauss însuși i-a trimis lui Aron o scrisoare prin care și-a exprimat admirația față de tonul echilibrat, moderația și fermitatea de care a dat dovadă Aron în cartea sa De Gaulle, Israel et les Juifs. Ambii au realizat că era un adevărat privilegiu să trăiești într-o civilizație care a permis existența și exprimarea unor opinii atât de raționale și civilizate ca ale lui Aron, ale cărui scrieri s-au remarcat ca un adevărat model al judecății politice lucide într-o epocă a extremelor.
În pofida admirației exprimate de personalități sacre din cultura și societatea franceze, Raymond Aron nu a primit încă recunoașterea pe care o merită pe deplin. Deși Aron a fost un reprezentant major al tradiției liberale europene în timpul Războiului Rece, el rămâne o figură relativ marginală în lumea vorbitoare de limbă engleză.
Pentru a da doar un exemplu, în recenta carte a lui Samuel Moyn, Liberalism Against Itself: Cold War Intellectuals and the Making of Our Times, Aron, probabil cel mai important liberal din timpul Războiului Rece, nu este menționat.
Este surprinzător (și, sincer, dezamăgitor) cât de puțin este citit și predat astăzi de teoreticieni politici și cercetători ai relațiilor internaționale, deși a scris cărți clasice precum Pace și război și Clausewitz. Aron a scris comentarii informate privind o mulțime de subiecte, cum ar fi criza algeriană, revoltele studențești din mai 1968, eșecurile politicii externe americane și natura regimului sovietic, toate acestea putând fi încă citite cu mare folos pentru discernământul lor politic. Memoirs:Fifty Years of Political Reflection și Spectatorul angajat, dialogul său cu doi jurnaliști mai tineri tradus în engleză ca Thinking Politically, rămân lecturi esențiale pentru a înțelege viața și lucrările sale.
Libertatea a fost un subiect central pentru Aron, așa cum a fost și pentru alți liberali din timpul Războiului Rece, precum Isaiah Berlin, Karl Popper și Friedrich von Hayek. Unii filosofi politici își iau ca punct de plecare o stare de natură imaginară și un contract social ipotetic din care deduc drepturile și obligațiile individuale. Aron era sceptic față de astfel de abordări. Nu îi plăcea să folosească cuvântul „libertate” la singular și era conștient că întotdeauna ne bucurăm de anumite libertăți chiar dacă nu putem exercita toate libertățile la care visăm. În multe cazuri, libertățile pe care le avem implică și restricții sau interdicții pentru alții. Unii ar fi tentați să propună o teorie generală a libertății pentru toate societățile, dar și ea nu poate conduce decât la un rezultat dezamăgitor. Unele definiții ale libertății sunt prea abstracte, în timp ce altele sunt atât de evidente încât sunt golite de orice sens.
În scrierile sale și, în special, în ultima sa prelegere despre libertate și egalitate la Collège de France susținută în 1978, Aron a avut o abordare diferită. O traducere în engleză a acestui discurs important tocmai a fost publicată de Princeton University Press, într-un volum intitulat Liberty and Equality.
Este însoțit de un eseu excelent al studentului favorit al lui Aron, Pierre Manent, și de un scurt cuvânt înainte de Mark Lilla. Manent subliniază că Aron a pornit întotdeauna de la ceea ce este, la fel ca Aristotel acum două mii de ani. Ceea ce a scris despre libertate, precum și despre autoritate, egalitate și putere, a fost derivat dintr-o analiză atentă a tipurilor de societate și structuri sociale în care se regăsesc aceste concepte.
Aron a căutat să specifice conținutul concret al libertăților noastre în societățile democratice moderne fără a pretinde că a formulat o teorie a libertății. El a ales să vorbească despre „libertăți” la plural și a identificat mai multe categorii de libertăți. Prima include libertăți personale care protejează indivizii împotriva abuzurilor autorităților statului sau altor grupuri. Printre acestea, Aron a subliniat protecția împotriva abuzurilor judiciare, libertatea de mișcare și de călătorie, libertatea de a-ți alege locul de muncă și libertatea de acțiune. La această listă, se poate adăuga și libertatea religioasă alături de libertatea de opinie și de exprimare. A doua categorie include libertățile politice – libertatea de a vota, de a protesta și de a se aduna – în timp ce a treia categorie cuprinde libertăți sociale, adesea cunoscute ca drepturi sociale, cum ar fi dreptul la securitate socială sau dreptul de a forma sindicate și de a face grevă.
În prelegerea sa din 1978, Aron a recunoscut că toate aceste libertăți sunt inevitabil imperfecte în societățile occidentale, dar a susținut că, luând în considerare toate aspectele, democrațiile liberale occidentale au reușit în mai mare măsură decât alte regimuri concurente în a le proteja și a le garanta.
Aron a respins distincția dintre libertățile formale și reale propusă de marxiști, care tind să aibă o atitudine disprețuitoare față de libertățile formale. În opinia sa (pe care o împărtășesc), libertățile personale și politice sunt libertăți reale, eminamente concrete, care au, de asemenea, o putere simbolică semnificativă. Ele limitează abuzurile de putere și servesc drept condiție esențială pentru alte libertăți. În ciuda persistenței inegalităților economice, dreptul de a vota dă voce egalității tuturor cetățenilor, permițându-le să îi aleagă liber pe cei care guvernează.
Acest adevăr poate să nu fie atât de evident pentru cei născuți în democrații liberale care iau aceste libertăți ca pe ceva de la sine înțeles, dar este evident pentru cei care au trăit anterior sub regimuri totalitare și au fost privați de dreptul de a-și exprima opiniile, de dreptul de a se aduna și de a călători. Doar când aceste libertăți sunt încălcate sau eliminate devenim conștienți de valoarea lor fundamentală.
În ultima sa prelegere, Aron a mers mai departe decât majoritatea liberalilor clasici, afirmând că libertățile sociale sunt, de asemenea, libertăți reale care trebuie luate în considerare. „Ele sunt, de fapt, condițiile necesare pentru exercitarea anumitor libertăți, sau chiar o încercare de a atenua decalajul de putere dintre cei care dețin autoritatea și cei care se supun autorității.” Astfel de libertăți, a adăugat el, vor fi întotdeauna necesare având în vedere structura inegală a vieții profesionale și diferențele dintre cei puțini care sunt în poziția de a comanda și cei mulți care trebuie să se supună.
Apărând o versiune moderată a statului bunăstării, Aron s-a distanțat de criticii săi de dreapta care îl echivalau cu totalitarismul. El a clarificat, de asemenea, ce separă poziția sa de libertarieni, care au o concepție îngustă asupra libertății ca rezistență la abuzurile statului. „Libertățile noastre” a scris Aron, „sunt definite atât datorită statului, cât și împotriva acestuia” și așteptăm întotdeauna ca statul să garanteze și să protejeze unele dintre libertățile noastre, chiar dacă nu putem fi niciodată pe deplin siguri că nu va depăși limitele sale.
Astfel s-ar putea explica de ce Aron s-a distanțat de cei ca Hayek, care concepeau libertatea strict ca absență a constrângerii. Deoarece viața socială implică inevitabil exercitarea puterii, aceasta va implica întotdeauna un anumit grad de constrângere și dominație. Fie că ne place sau nu, a scris Aron, guvernele societăților vor fi întotdeauna caracterizate de puterea unor indivizi asupra altora și vor implica un anumit grad de inegalitate.
În recenzia sa din 1961 a cărții lui Hayek, Constituția libertății, o carte pe care a admirat-o sincer, Aron a susținut că este imposibil să existe un criteriu uniform pentru identificarea și eliminarea constrângerii în toate sferele vieții. În realitate, definiția constrângerii și libertății variază în funcție de circumstanțe și are întotdeauna o componentă subiectivă, influențată de modul în care indivizii percep rețeaua de putere și autoritate din societate. „Dominația omului asupra omului” avertiza Aron, „există în toate societățile cunoscute în prezent; ceea ce diferențiază societățile este modul de exercitare a acestei puteri de către minoritățile conducătoare și garanțiile pe care statul sau aceste puteri le pot oferi celor guvernați”.
În această privință, insista el, existau diferențe fundamentale între un regim liberal imperfect, precum republica americană, și regimul totalitar al fostei Uniuni Sovietice. În general, Aron credea că libertățile și drepturile imperfecte de care se bucură oamenii în regimurile democratice liberale sunt reale și nu ar trebui subestimate. Aceste societăți reușesc să evite privarea severă de libertate, atotprezentă în alte regimuri, și oferă posibilitatea de a-și exprima liber gândurile, de a se aduna, de a protesta și de a vota. Ele asigură drepturile individuale și mențin statul de drept și legalitatea în exercitarea puterii, ceva ce a fost mai degrabă rar în istoria omenirii până în prezent.
Este o dovadă a profunzimii de spirit și a moderației lui Aron faptul că a rezistat oricărui fel de triumfalism liberal. Scriind după revoltelor studențești din 1968, el a înțeles că unii vor avea întotdeauna senzația de a nu fi liberi chiar și în mijlocul unei societăți deschise, indiferent de circumstanțe. Asta deoarece nicio societate nu garantează eliberarea totală de la dominație sau alienare.
Unii ar putea fi tentați să respingă regimurile democratice liberale pentru că sunt ipocrite și opresive și să caute să le înlocuiască cu altele care promit libertate totală. În timp ce el a rămas imun la cântecele de sirenă ale ideologiilor, Aron a insistat că dezbaterea despre libertate și tipul de societate în care dorim să trăim trebuie să rămână întotdeauna deschisă, dat fiind existența inegalităților care se referă la oportunități inegale și resurse limitate. „Cu cât suntem mai atrași să definim libertatea prin capacitatea sau abilitatea de a face” a scris Aron într-un stil tocquevillian, „cu atât inegalitatea ne pare mai inacceptabilă”.
În același timp, el le-a amintit criticilor și cititorilor săi mai tineri de ce nu este posibil să eliminăm puterea, autoritatea și ierarhia din viața socială, profesională și politică și i-a invitat să studieze regulile și instituțiile complexe ale societății industriale moderne înainte de a o respinge ca fiind un sistem de opresiune.
Moderația lui Aron este pe deplin vizibilă când vine vorba de evaluarea virtuților și limitelor societății contemporane. Dacă el a exprimat îngrijorări cu privire la declinul spiritului civic, tonul său a fost întotdeauna măsurat și echilibrat, niciodată disprețuitor sau categoric, acordând atenție și lăsând loc nuanțelor.
„Astăzi, în majoritatea societăților occidentale” a scris el, „libertatea înseamnă esențialmente satisfacerea dorințelor. Nu numai că suntem într-o societate hedonistă, asta este evident, dar aș spune, de asemenea, că astăzi, inamicul este statul sau puterea în calitate de inamic al dorințelor individuale; inamicul sunt, de asemenea, toate interdicțiile și toate instituțiile care, într-adevăr, limitează libertatea individului ca ființă apetentă”.
Pentru mulți, libertatea înseamnă altceva decât autonomia individuală, alegerile și satisfacerea dorințelor.
Aron credea că acesta este unul dintre factorii care pot explica criza morală a democrației liberale. Prețuim dreptul de a ne alege calea și de a trăi tipul de viață pe care îl dorim, și asta nu este neapărat un lucru rău, dar nu mai știm astăzi ce este virtutea și unde poate fi găsită. Este practic imposibil să ne punem de acord asupra unei definiții a cetățeanului virtuos sau să vorbim despre datorii civice și să le luăm în serios.
Școlile și universitățile noastre îi instruiesc pe studenți să se gândească la drepturile lor ca indivizi, dar rămân, în mare parte, tăcute în privința îndatoririlor lor de cetățeni. Drept urmare, a concluziona Aron, nu e cert „dacă în societățile noastre mai există o reprezentare a societății bune, nici o reprezentare a omului ideal sau împlinit.”
Ca sociolog și rafinat cunoscător al lucrărilor lui Tocqueville, Marx, Durkheim și Weber, Aron era conștient de cât de mult s-a câștigat și s-a pierdut în epoca modernă și tranzițiile sale rapide. „Este gloria Europei stinsă pentru totdeauna?”, întrebare provocatoare pusă de el într-un text mai puțin cunoscut, La société industrielle, humaine ou inhumaine, scris în 1964 și publicat pentru prima dată în germană în 1965.
Era el un alt conservator nostalgic care deplângea declinul spiritului civic în societatea modernă și propunea o revenire la un trecut de aur imaginar? Deloc. Aron nu și-a abandonat niciodată credința în regimurile liberale democratice și a rămas până la sfârșit un spectator implicat, gata să vorbească atât cu stânga, cât și cu dreapta, păstrându-și independența și integritatea intelectuală (pentru a ilustra independența intelectuală a lui Aron, recomand ultima sa apariție publică din 23 septembrie 1983 în seria Apostrophe a lui Bernard Pivot).
Ca reprezentant pilduitor al unei lungi și remarcabile tradiții a moderației politice, el a înțeles că societățile democratice moderne nu mai sunt capabile să atingă consensul spiritual al epocilor anterioare și nici nu pot fi unificate sub sceptrul științei, așa cum a prezis odată Auguste Comte. Acestea sunt menite să fie pluraliste și au un ideal tripartit: cetățenia burgheză, eficiența tehnologică și dreptul individului de a alege calea propriei salvări. Fiecare dintre aceste principii este legitim și necesar și niciunul nu poate fi sacrificat în favoarea altuia. Libertatea, egalitatea și eficiența intră adesea în coliziune, iar legiuitorii trebuie să găsească un modus vivendi acceptabil între ele. Moderația și compromisul sunt două mijloace de a face democrația să funcționeze.
Modul în care Aron a ales să încheie ultima prelegere a carierei sale ar trebui să fie o lecție pentru toți cei care anunță sau prezic, fără ezitări, moartea liberalismului astăzi, atât la stânga, cât și la dreapta. El nu a acuzat niciun partid și a reușit să rămână imparțial și just în evaluarea sa. Cuvintele sale merită citate în întregime pentru modestia și luciditatea lor:
„Nu vreau să trag o concluzie finală, spun doar că societățile noastre, ale căror imperfecțiuni le criticăm pe bună dreptate, reprezintă astăzi, în raport cu majoritatea societăților lumii, o excepție fericită. […] Nu conchid că sunt condamnate să moară. Cu atât mai puțin concluzionez că societățile din restul umanității sunt chemate să-și organizeze viața comunitară după modelul nostru. Spun că nu ar trebui să uităm niciodată, în măsura în care iubim libertățile sau libertatea, că ne bucurăm de un privilegiu rar în istorie și în spațiu”.
În ultimele trei decenii, Transactions Publishers a republicat unele dintre cele mai importante scrieri ale lui Aron, de pildă Opiul intelectualilor și Spectatorul angajat, însă rămâne mult de făcut pentru ca opera lui să fie mai bine cunoscută în spațiul anglo-saxon (situația e ceva mai bună în Franța, dar nu cu mult). Decizia Princeton University Press de a publica această lucrare valoroasă trebuie salutată.
Cred că ar fi dificil pentru cititorii nefamiliari cu opera lui Aron să înțeleagă pe deplin lecțiile ultimei sale prelegeri dacă se limitează doar la ceea ce a spus în 1978. Originalitatea și importanța mesajului lui Aron pot fi cel mai bine înțelese dacă sunt citite împreună cu cartea sa Essai sur les libertés (1965, tradusă în engleză ca An Essay on Freedom), precum și două eseuri fundamentale, „La définition libérale de la liberté“ și „Liberté, libérale, or libertaire.”
Ecourile tuturor acestor scrieri, inclusiv ideea că critica socialistă a ordinii liberale a favorizat progresul sintezei liberale democratice, pot fi găsite în ultimul său discurs la Collège de France. Essai sur les libertés reprezintă închegarea celor trei lecții ținute de Aron la Universitatea din California în aprilie 1963, la invitația Jefferson Lectures Committee. Ele stabilesc un dialog intelectual palpitant între Tocqueville și Marx despre natura și posibilitatea libertății în societatea modernă, un dialog care continuă și astăzi. Luate împreună, toate aceste scrieri formează un întreg coerent și ar putea să fie republicate într-un singur volum care să ne permită să comparăm viziunile lui Aron despre libertate cu ideile altor teoreticieni politici de primă mână care au scris pe teme similare, cum ar fi Isaiah Berlin sau Hannah Arendt.
Astăzi, cei care sunt dezamăgiți de eșecurile democrațiilor liberale sunt din nou tentați să se întoarcă la Marx pentru inspirație sau să încerce schimbarea regimului. Cred că, dacă Aron ar fi în viață în 2024, ar continua să facă exact ceea ce a făcut toată viața. Ar continua să îmbrățișeze moderația politică și să critice pe cei care disprețuiesc libertățile formale în numele unei societăți imaginare, perfecte, care promite libertăți reale mai mari și sfârșitul opresiunii și exploatării.
Celor care proclamă, fără urme de îndoială, „moartea liberalismului”, le-ar repeta că „politica nu este niciodată un conflict între bine și rău, ci întotdeauna o alegere între ceea ce este preferabil și ceea ce este detestabil”.
În final, Aron ne-ar aminti tuturor că societățile liberale imperfecte în care avem privilegiul de a trăi sunt o excepție fericită în istoria umanității. Acesta, ar adăuga el, nu este un lucru nesemnificativ. Ar trebui să fie un stimulent puternic pentru a prețui și a păstra valorile, normele și instituțiile noastre, încercând în același timp să le ameliorăm treptat.
Notă – Eseul profesorului Aurelian Crăiuțu a apărut în Law and Liberty și este tradus de Comunitatea Liberală cu acordul editorului.
Sursa foto: City Journal
