Regimul lui Putin are nevoie de un război permanent pentru a-și asigura longevitatea, distribuind elitelor prada de război, cum ar fi exproprierea companiilor străine sau jefuirea propriei populații. Astfel, Putin este dator noii sale elite de război, care formează structura puterii sale. El este forțat să continue redistribuirea și exproprierea pentru a o alimenta și a-și securiza sprijinul ei. Un regim bazat pe respingerea tuturor normelor internaționale este un regim extremist care nu poate fi „convins” decât prin puterea forței.
„Fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu, dar odată cu cucerirea și subjugarea Ucrainei, redevine automat un imperiu.” Zbigniew Brzezinski (2012)
Într-un interviu recent remarcabil, politologul Alexander Morozov, reflectând la eșecul inițiativei de pace a lui Donald Trump, a reformulat încă o dată cererile lui Putin, la care acesta nu poate renunța și pe care lumea nu-l poate forța să le abandoneze:
- neutralitatea Ucrainei;
- retragerea NATO la granițele din 1991;
- crearea efectivă a unei ordini mondiale centrate pe Rusia.
Morozov consideră că războiul nesfârșit de uzură nu este un rezultat, ci un scop pentru Putin, deoarece menține Ucraina într-o stare de destabilizare și pe ruși într-o stare de mobilizare permanentă, și previne integrarea Ucrainei în NATO, atingându-și astfel obiectivele fără a ocupa complet statul vecin.
Propaganda de la Kremlin, care prezintă războiul ca pe o ciocnire între civilizația „unică” rusă, parte integrantă a „Sudului Global” (nu-i așa că e paranoic să gândești așa pentru un popor atât de nordic?), și „Occidentul decadent”, bate monedă pe această idee în mintea cetățenilor nefericiți, răscolind societatea rusă și forțând-o să se obișnuiască cu războiul nesfârșit și cu agenda imperialistă a lui Putin.
În esență, războiul lui Vladimir Putin în Ucraina este o „cruciadă” a întregului popor rus în trecut. În această mișcare înspre trecut, beneficiile și valorile civilizației ce fuseseră dobândite în trecut dispar treptat: principiile democratice și toleranța, abordările liberale în rezolvarea problemelor economice și sociale, diversitatea religioasă, educația modernizată. Să ne întoarcem, să revenim la o măreție închipuită bazată pe frică și forță, să inversăm cursul!
Cum să nu încerci să torpilezi suveranitatea Ucrainei? Țara vecină, ieșită din aceeași „gaură”, se mișcă tot mai repede în direcția opusă, iar poporul său curajos arată clar că nu este în niciun caz frate cu rușii și își apără libertatea cu toată puterea, până la capăt. Putin pare să creadă că prin această rezistență, prin însăși existența sa, Ucraina sfidează discursul imperialist al Moscovei, când, de fapt, nu ar avea nicio treabă cu pretențiile Moscovei dacă agresorul rus nu ar fi atacat-o. Dar a atacat-o, considerând supunerea Ucrainei, sau cel puțin un război permanent, drept un scop existențial pentru el însuși.
În acest articol, dezvoltăm ideile lui Morozov, al cărui stil direct de analiză și sinteză, atât de nespecific majorității analiștilor politici, ne impresionează și oferim astfel o perspectivă neobișnuită pentru interpretarea motivațiilor și intențiilor Kremlinului.
Extremismul politic și era resentimentelor personale
Pentru a discuta onest despre ceea ce se întâmplă, Morozov consideră că trebuie să încetăm să ne mai jucăm de-a „subtilitățile diplomatice” și să numim regimul de la Kremlin „extremism politic”.
Nu este o chestiune de temperament sau de „stil autoritar”, ci o metodă de management și chiar de diplomație: promisiunile devin consumabile, normele sunt de fațadă, iar faptele ajung o plastilină.
O scenă caracteristică a inconsecvenței politice și a minciunilor manipulatoare a fost înregistrată la Pratica di Mare, pe 28 mai 2002: după reuniunea inaugurală a Consiliului Rusia-NATO, stând alături de Silvio Berlusconi și de Secretarul General al NATO, Lord Robertson, Putin a declarat: „Ucraina este un stat suveran și are dreptul de a decide independent asupra aderării sale la NATO.” Astăzi, această poziție a fost inversată: „NATO la granițe” a fost declarat un casus belli, așa că acum e „faceți-vă bagajele și plecați”.
Găsim aceeași tehnică în fraza folosită după întâlnirea cu Donald Trump în Alaska: „Nu există țări ostile, există elite ostile în aceste țări”; dar atunci, ce-i cu această listă oficială de „state ostile” aprobată de guvern? Decalajul dintre vorbă și instituție nu este o coincidență aici, ci o tehnică: „în exterior”, intonația este normală, „în interior”, ostilitatea este consfințită legal, iar toate acestea împreună constituie ideologia regimului.
Extremismul este evident și în retragerea din acordurile multilaterale de prevenție. Retragerea Rusiei din Consiliul Europei și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, suspendarea participării sale la tratatul New START și respingerea convențiilor internaționale, inclusiv a Convenției împotriva Torturii, nu sunt „semnale” diplomatice, ci proiectile trase asupra normalității care a apărut în lumea postbelică.
În același timp, asistăm la exportul de norme autoritare și instrumente de guvernare, pe care politicienii contemporani din diverse țări le privesc uneori cu invidie: pachete de instrumente legale, cum ar fi „legea agenților străini”, care sunt deja exportate către regimurile vecine, sau rețele de influență politică în care sunt prinși politicieni europeni — un efort pe termen lung de a „legaliza” practicile represive în sfera democratică.
Cercetătorii specializați în regimuri hibride (Levitsky și Way) descriu această răspândire de două decenii; conceptul de sharp power (NED, Christopher Walker și Jessica Ludwig) explică modul în care autocrațiile exploatează deschiderea democrațiilor: corup din interior mass-media, instanțele de judecată și partidele; Guriev și Treisman arată cum „dictaturile demagogice” (spin dictatorship) combină represiunea soft, marketingul și confiscarea resurselor.
Aceasta este „Internaționala” seducției autoritare: politicienilor cărora le surâde ideea de „a interzice presa” și „a retrage licențe” li se oferă un set de instrumente, soluții și scuze gata pregătite, care legalizează astfel de acțiuni în sfera publică.
Mai mult, conform modelului lui Guriev și Treisman, Putin a început ca un „dictator demagog” (spin dictator), bazându-se pe o fațadă de competență și propagandă, iar când această abordare a încetat să funcționeze, a trecut treptat într-o fază de extremism politic: expropriere, război și presiune directă în locul manipulărilor obișnuite.
Rusia nu este URSS: cifre, hărți și resentimente ca motoare ale agresiunii
Ritualul de substituție este simplu: moștenitorul URSS trebuie să fie o putere de prim rang. Faptele sunt însă neutre, Rusia are acum aproximativ 140 de milioane de cetățeni. Conform estimărilor independente, luând în calcul emigrația și șmecheriile statistice, această cifră ar putea fi mult mai mică: 120 de milioane. Prin comparație, Pakistanul are aproape 260 de milioane de locuitori (și este o putere nucleară), Brazilia și Nigeria au peste 210 milioane fiecare, Bangladeshul are în jur de 170 de milioane, Mexicul și Etiopia peste 130 de milioane, iar Iranul în jur de 90 de milioane.
Reprezentarea cartografică a vastei țări Rusia îi induce, de asemenea, în eroare pe cei ignoranți și pe ultra-patrioți: proiecția Mercator umflă latitudinile nordice, dar Rusia „gigantică” este de fapt aproape de două ori mai mică decât Africa (17 milioane km pătrați și, respectiv, 30 de milioane km pătrați) și doar de două ori mai mare decât Australia (7,6 milioane km pătrați).
Kremlinului și oamenilor care i se supun le place să amintească în mod constant mărimea Rusiei ca fundament al măreției sale, ascunzând, de exemplu, faptul că două treimi din teritoriul său este acoperit de permafrost și că suprafața sa locuibilă este mai mică nu doar decât cea a Chinei și a Statelor Unite, ci și decât cea a Braziliei și a Australiei (deși acestea din urmă au și ele zone deșertice).
Aceste spații imense nu sunt un avantaj, ci un blestem pentru Rusia, privând-o de coeziune și crescând constant costurile de infrastructură: gazificare, electrificare, rețele de transport, comunicații și, în cele din urmă, apărarea frontierelor. Statele compacte își pot concentra resursele pe dezvoltarea capitalului uman, în timp ce Rusia este forțată (dacă ar fi un stat civilizat) să-și redistribuie resursele pe întinderi vaste de pustietate.
Dacă pornim de la premisa simplă că statul există pentru popor și nu poporul pentru stat, atunci principalul indicator al puterii economice, al rezultatelor, din punctul de vedere al obiectivelor proprii ale statului, este PIB-ul pe cap de locuitor.
În Rusia, acesta este deja mai mic decât cel al Kazahstanului vecin, cu 500 de dolari. Discuțiile preferate ale Kremlinului despre PIB (PPC – paritatea puterii de cumpărare) nu schimbă realitatea, ci doar o distorsionează (de exemplu, în clasamentul PIB (PPC), cele mai bogate țări, Monaco și Liechtenstein, sunt clasate pe locurile 208 și, respectiv, 209) pentru că ceea ce contează pentru oameni sunt veniturile reale, sănătatea și educația, nu rapoartele contabile.
Încă din 1989, Douglas North și Barry Weingast explicau că creșterea economică se bazează pe protecția drepturilor și pe reguli politice, economice și sociale predictibile, și că instituțiile funcționează doar acolo unde puterea este limitată de obligații.
Daron Acemoglu și Simon Johnson, bazându-se pe date empirice, au arătat că acolo unde elitele îi pot priva în mod arbitrar pe cetățeni de PIB-ul produs, dezvoltarea lasă loc stagnării.
Când Rusia a fost invitată la „masa cea mare” — mai întâi în formatul G7, care a devenit aproape G8, apoi în Consiliul „Rusia-NATO” și alte forumuri prestigioase — s-a făcut mai mult din inerție: ca moștenitoare a URSS, nu ca o putere egală din punct de vedere al influenței.
A devenit însă evident că această masă reunea țări cu o experiență politică îndelungată, economii incomparabil mai puternice și o influență tehnologică pe care Rusia nu o putea oferi. Liderii lor erau înrădăcinați în o tradiție politică venerabilă și memorie instituțională, în timp ce Putin aducea la G8 doar retorică, referiri la trecut și zăngănitul moștenirii sovietice, în special arsenalul nuclear și stocurile de arme sovietice.
În discuțiile concrete despre investiții globale, reguli comerciale sau schimbări instituționale, Putin nu avea nimic de spus, deoarece Federația Rusă stătea pe un scăunel în mijlocul fotoliilor.
De aici i s-a tras resentimentul: fusese invitat la masă din respect pentru trecut, dar s-a dovedit a fi ruda săracă, neoferind lumii nimic altceva decât amenințări.
Acest sentiment de neputință a motivat strategia extremistă a Kremlinului: să compenseze lipsa oricărei contribuții reale la civilizație prin distrugerea regulilor și destabilizare, deoarece acesta este singurul mod în care poate atrage atenția „națiunilor adulte”.
Încălcarea tabuului civilizațional sau exproprierea ca politică
Războiul oferă multe avantaje autocrației, inclusiv suprimarea oricărei opinii diferite și exploatarea sentimentelor naționaliste, în general periculoase.
Și tocmai Războiul din Ucraina și amenințarea extinderii agresiunii Federației Ruse în alte țări servesc drept sprijin pentru regimul lui Putin, creând stimulente economice și politice neașteptate (care au apărut de nicăieri, adică din războiul însuși) atât pentru elite, cât și pentru populație. Toată această vorbărie ideologică despre „lumea rusă”, crearea Novorusiei și alte iluzii periculoase au o justificare mai clară, o motivație de înțeles pentru Putin: doar prin declanșarea războiului, folosind narațiuni elaborate și implantându-le în mintea majorității rușilor, a putut să alunge în mod legitim companiile occidentale din Rusia și să le deposedeze de cele mai bune active aflate în Federația Rusă.
Naționalizarea activelor străine, estimată la 50 de miliarde de dolari conform calculelor Universității Yale, îi îmbogățește pe cei loiali Kremlinului și finanțează de mult timp în mod direct eforturile militare.
Această cifră este foarte înșelătoare, deoarece în 2021 volumul total al investițiilor străine directe acumulate în Rusia se ridica la aproximativ 500 de miliarde de dolari, iar având în vedere balanța constant pozitivă a exporturilor și importurilor Federației Ruse datorită exportului de resurse energetice și minerale cu valoare adăugată redusă, putem vorbi de o contribuție disproporționată la PIB a investițiilor străine.
Vladislav Inozemțev numește acest lucru „jaful secolului” și estimează valoarea activelor furate la 120-170 de miliarde de dolari, ceea ce este mai aproape de adevăr.
Această economie bazată pe război, pe care Inozemțev a numit-o inspirat smertonomika („economia morții”), creează o „capcană a loialității” în care elitele, îmbogățite prin active confiscate și contracte militare, riscă să piardă, deoarece dacă lumea civilizată forțează Federația Rusă să pună capăt războiului, acest lucru va atrage după sine reparații și restituiri, adică prăbușirea întregului sistem actual.
Astfel, pacea viitoare îl amenință nu doar pe Putin, ci și întreaga clasă conducătoare, de unde și ciclul auto-întreținut de agresiune și noi conflicte.
În secolul XXI pare imposibil ca un stat să poată, printr-un simplu decret, să pună mâna pe activele companiilor multinaționale și să declare că aceasta este „politică”. Acest lucru a devenit însă o normalitate în Rusia lui Putin: activele companiilor multinaționale din „țările ostile” precum Fortum, Air Liquide, Danone, Carlsberg, compania turcă Anadolu Efes, active aparținând rușilor care trăiesc în străinătate etc.; companii extractive, bănci, fabrici moderne de automobile, lanțuri de fast-food și sectoare industriale întregi.
Aceasta nu este o excepție, ci o strategie posibilă prin intermediul urii Kremlinului față de angajamentele internaționale, nu doar în sfera umanitară și politică, ci și în cea economică.
Participarea la convenții și instituții implică nu doar drepturi, ci și obligații: protecția drepturilor de proprietate, a drepturilor individuale, compensarea pierderilor rezultate din decizii greșite, executarea hotărârilor instanțelor internaționale. Tocmai acest lucru evită Putin părăsind Consiliul Europei, suspendând tratatele privind armamentul, renunțând la convențiile privind drepturile omului și denunțând numeroase alte acorduri internaționale și instituții contractuale.
Fiecare ieșire îl eliberează de obligații și deschide calea pentru mai multe exproprieri, fie ele comerciale sau umanitare. Aceasta este, la propriu, cultura anulării (cancel culture).
Procesul de dezmembrare a obligațiilor internaționale este eșalonat în timp; este o campanie pe termen lung care are și o dimensiune propagandistică.
Kremlinul explică grijuliu că acestea sunt „măsuri de retaliere”, dar inițiatorul este mereu același: el însuși. Este mereu aceeași politică a minciunii și a substituției: distruge normele și prezintă această distrugere ca pe o reacție forțată.
În interiorul țării, substituția a devenit de mult noua normă, poate încă de la afacerea Iukos, unde însăși esența legilor care guvernează relațiile economice a fost furată. Aici este logica stabilită: elitele apropiate Kremlinului, de diverse tipuri și mărimi, iar acum și „veteranii operațiunii militare speciale”, cer și obțin „legal” ceva de la cei expropriați, îmbogățindu-se cu interese comerciale și obligații conceptuale (mai degrabă decât legale) în numele păstrării sistemului care îi hrănește.
Exproprierea este un instrument de supraviețuire a regimului de la Kremlin: prin încălcarea tabuurilor civilizaționale, Putin a comis un jaf (Articolul 161 din Codul Penal al Federației Ruse: furtul deschis al proprietății altora), iar furtul nu mai este o rușine, ci un instrument, parte a noilor reguli ce marchează drumul spre trecut.
Noi „alianțe”
Putin a trecut de mult de la folosirea „energiei” ca armă la utilizarea unor metode subversive menite să divizeze țări, alianțe, elite și populația.
Morozov, în definiția sa a „extremismului politic” al lui Putin, arată cum acesta construiește meticulos alianțe cu China, India și Sudul Global, susținând această muncă prin campanii de dezinformare pe mai multe voci, menite să câștige simpatie și să evite izolarea.
Și Kremlinul s-a descurcat destul de bine până acum, mai ales dacă luăm în calcul activitățile „marelui pacificator” de peste Atlantic. La fel ca în cazul politicii interne și al angajamentelor internaționale, aceste noi alianțe sunt înșelătoare și induc în eroare: adevăratul scop al lui Putin, așa cum a arătat clar vizita sa la Donald Trump în Alaska, dorința sa profundă, visul său, este de a fi printre principalii jucători ai politicii mondiale, adică, mai presus de toate, pe picior de egalitate cu Statele Unite.
Nu există nicio îndoială că Beijingul înțelege bine acest lucru.
Deocamdată, războiul cibernetic, diversiunile și sabotajul rămân principalele instrumente ale unei escaladări ascunse, iar atacurile asupra infrastructurii ucrainene și occidentale au ca scop destabilizarea și epuizarea sprijinului pentru același scop: război permanent, o Ucraină frântă și deposedată de suveranitate, o „nouă Yalta” în termenii Moscovei.
Imperativul occidental: măsuri radicale pentru a supraviețui
Morozov insistă că este necesar un răspuns radical din partea Occidentului la himerele geopolitice ale Kremlinului, un răspuns care să depășească acțiunile minore.
De exemplu, s-a propus desfășurarea de avioane NATO în România (ceea ce este deosebit de relevant după ultimele manevre cu drone) și protejarea cerului deasupra Ucrainei; crearea unui comandament cibernetic unificat și distrugerea rețelelor de dezinformare ale Kremlinului. Un atac direct asupra flotei fantomă a Rusiei — navele care ocolesc sancțiunile petroliere — ar putea, de asemenea, să-i sufoce economia letală.
Avertismentul lui Brzeziński privind răzbunarea geopolitică a lui Putin impune Europei să acorde un sprijin practic nelimitat Ucrainei pentru a preveni triumfurile autocratice în interiorul UE însăși, care ar putea continua să inspire actori revizioniști din întreaga lume.
Extremismul instituțional
Războiul din Ucraina a devenit o bătălie decisivă pentru ordinea internațională bazată pe valori europene comune. Europa trebuie să dezmembreze mașinăria militară a Rusiei, să denunțe natura conflictuală a (pseudo)alianței sale cu Sudul Global și să neutralizeze campaniile sale de interferență cibernetică și de dezinformare.
Nerespectarea acestui lucru nu va face decât să confirme pariul lui Putin pe agresiune, să condamne Ucraina la și mai multă suferință și să încline securitatea globală spre autocrație.
Și atunci prețul pentru Europa va fi inevitabil.
Un regim bazat pe minciună și pe suprimarea tabuurilor civilizaționale nu poate pune capăt războiului fără a se autodistruge. Întreaga sa logică se bazează pe expropriere și distrugerea normelor: orice pas spre pace ar însemna o întoarcere în câmpul instituțional, unde se aplică drepturile de proprietate, restituirea și compensațiile. Acest lucru ar însemna să trebuiască să răspundă în fața instanțelor internaționale și a companiilor ale căror active au fost confiscate, ceea ce, pentru un sistem care prosperă din jaf, echivalează cu sinuciderea.
Este posibil ca ideea supremă a lui Putin să fie aceea de a impune concepția sa învechită și jefuitoare asupra culturii relațiilor țărilor democratice și, pe această nouă bază, să se întoarcă într-o societate lipsită de civilizație.
În interiorul țării, dependența sistemului de expropriere nu face decât să crească. Să subliniem încă o dată: războiul din Ucraina, denumit în Rusia „operațiune militară specială”, a creat o nouă generație de oameni care își cer partea de la autorități. Ei spun că au apărat Kremlinul, au luptat pentru a păstra regimul și acum au pretenții „legitime” la o recompensă: locuri în parlament, funcții în executiv, acces la active etc.
Putin le este dator. El este forțat să continue redistribuirea și exproprierea pentru a hrăni noua elită de război. Aceasta este o repetiție istorică: la vremea lor, CEKA și NKVD-ul au transformat, de asemenea, aparatul represiv într-o clasă socială integrată în însăși structura puterii.
Știința politică occidentală a explicat de mult acest mecanism. În cartea lor The Rise of Competitive Authoritarianism, Levitsky și Way au arătat că autocrațiile hibride mențineau fațada instituțiilor democratice și, folosindu-le pentru a legitima arbitrariul, se susțineau tocmai prin crearea de noi grupuri dependente, integrate în sistem prin resurse și privilegii.
Acest lucru nu slăbește regimul, ci îl întărește: distrugând instituțiile, se stabilizează paradoxal prin noi elite loiale. Daron Acemoglu și James Robinson au descris acest lucru ca pe o formă de stat extractiv care există nu pentru dezvoltare, ci pentru redistribuirea a ceea ce a fost capturat, ceea ce duce, în general, la stagnare și criză din cauza pierderii încrederii în rândul maselor.
Toate inițiativele pașnice ale Kremlinului și cele susținute de Kremlin sunt sortite eșecului de la bun început. Extremiștilor li se poate oferi doar un cadru rigid de descurajare și verificare.
Tocmai de aceea, Europa, așa cum subliniază corect Morozov, trebuie să se pregătească de război — pentru a apăra normele, drepturile, proprietatea și însuși sensul instituțiilor.
Încă o dată: războiul lui Putin nu este o campanie cu obiective practice, ci o formă de existență a regimului, care nu poate face altceva decât să poarte război. Nu ne confruntăm cu o „cale specială”, ci cu un construct politic clădit pe o scară temporală: resentimente, minciuni, dezmembrarea regulilor, expropriere, export de norme autoritare și imposibilitatea păcii fără constrângeri externe.
Acesta este extremism politic în forma sa cea mai pură. Și cu cât lumea renunță mai repede la iluzia de a-l „convinge” pe Putin, cu atât mai scurt va fi drumul către securitatea reală, atât la granițe, cât și în interiorul democrațiilor.
Aaron Lea Programator și avocat, consultant și fost consilier pentru mai mulți miniștri ruși și înalți oficiali liberali la nivel federal, care au fost nevoiți să părăsească Rusia sau au fost închiși la ordinele regimului lui Vladimir Putin din cauza convingerilor lor politice.
Borukh Taskin Analist financiar independent.
Nota redacției: Articolul a fost publicat pe siteul DESK-RUSSIE și preluat pe Comunitatea Liberală cu acordul editorului.
