Ștefan Petriceanu este originar din Buzău, din zona afectată de stăvilarul Surduc și de viitoarea hidrocentrală Nehoiașu, despre care ministrul Energiei afirmă că ar fi „afectat niște moluște”. I-am cerut opinia sa despre acest proiect.
Uneori, propaganda devine atât de grosolană încât se transformă în spectacol. Numai că, atunci când spectacolul se face din bani publici și lasă în urmă râuri fără apă, sate fără viață și păduri mutilate, nu mai este o comedie. Este tragedia națională a prostiei în formă continuată.
Ministrul Energiei, Bogdan Ivan, a găsit noul său cal de bătaie propagandistică: reluarea lucrărilor la așa-numita hidrocentrală Nehoiașu II, proiect vechi de patru decenii, născut în anii comunismului.
În comunicatele oficiale, totul sună perfect în limbajul de lemn deja consacrat: „investiție strategică”, „energie curată”, „independență energetică”. Dar, dincolo de lozinci, cifrele și logica arată altceva și anume o lucrare inutilă, cu impact ecologic major și beneficii aproape nule.
Povestea care “nu ține apă”, pentru ca e convexă, domnule ministru
Nehoiașu II ar urma să fie alimentată de râul Bâsca Mare, printr-un stavilar ridicat la Surduc și un tunel de peste 16 kilometri săpat în munte. Pe hârtie, e o demonstrație de inginerie. În realitate, este un atentat la un întreg ecosistem. Stavilarul nu este un baraj de acumulare și deci nu reține apa, nu reglează, nu protejează și nu oferă siguranță împotriva inundațiilor.
Este doar o barieră care deviază apa prin tunel. Prin această așa-zisă „soluție tehnică”, albia naturală a râului ar rămâne fără acest debit pe o distanță de peste 40 de kilometri, iar satele din aval ar fi lipsite de sursa lor principală de apă.
Acolo unde astăzi curge viața prin izvoare, lacuri, fântâni, pajiști și gospodării, mâine ar putea rămâne doar un fir de praf amestecat cu nămol.
Oficial, centrala ar urma să aibă o putere instalată de 55 MW și o producție medie anuală teoretică de 150 GWh.
Dacă o raportăm la producția totală de energie a României, de aproximativ 55.000 GWh pe an, obținem o contribuție modestă de doar 0,27%, adică o picătură într-un ocean. Așadar, tot scandalul, toată betoniada, pentru ceva ce se scrie cu cifra zero în față.
Dar aceasta este doar teoria idealizată, convenabilă pentru propagandă și desigur neadevarată. În practică, în 294 din 365 de zile (conform analizei pe anul 2023), debitul râului Bâsca Mare este sub nivelul ecologic minim. Asta înseamnă că centrala nu poate funcționa aproape 300 de zile pe an fără a încălca legea.
În restul de timp, ar merge doar câteva ore pe zi, și atunci la capacitate redusă.
Rezultatul realist? O producție de 25–30 GWh pe an, adică 0,05% din energia totală a României.
O centrală uriașă, costisitoare și devastatoare, care va produce mai puțin decât consumul anual al unui cartier dintr-un oraș mediu.
O afacere cu profit garantat pentru „băieții deștepți”
Cine pierde și cine câștigă? Răspunsul, din păcate, este foarte previzibil. Pierde comunitatea din Gura Teghii și satele din aval, care vor rămâne fără apă. Pierde mediul, care va fi mutilat ireversibil. Pierde statul, care investește sume uriașe într-un proiect fără randament economic.
Câștigă, însă, Hidroconstrucția SA, companie aflată în redresare judiciară, reactivată prin contracte de stat. Și, firește, câștigă politicienii, care își fac poze cu cască pe șantier, vorbind despre „dezvoltare” și „patriotism economic”, deși ridică o ruină care nu va funcționa.
Proiectul Surduc-Nehoiașu e un scenariu prost scris în anii ’80, refilmat astăzi cu decoruri noi, dar același regizor, statul român, maestru în a repeta greșelile trecutului. Pe atunci, se vorbea despre „industrializarea patriei”, astăzi, despre „tranziția verde”. Însă mecanismul e identic proiecte faraonice, bani publici risipiți, zero consultare publică, zero responsabilitate. S-a schimbat doar puțin discursul. Betonul și oamenii care îl promovează au rămas aceiași.
Ministrul Ivan nu e un tehnocrat, el este un propagandist. Împrumută tonul unui diriginte de șantier și îl îmbracă în sloganuri de campanie. Vorbește despre „energie curată”, dar uită că râul pe care vrea să-l devieze nu e un cablu electric, ci un organism viu. Invocă „siguranța energetică”, dar produce doar siguranța contractelor pentru firmele de casă.
Adevărul e simplu, stavilarul Surduc nu aduce independență energetică, ci dependență de prostie și corupție. Nu produce energie, ci pierderea ecosistemelor, a încrederii oamenilor în stat, pagube economice și morale.
Domnul ministru ne-a numit pe noi, cei care ne apărăm râurile noastre, „moluște”. Poate că are dreptate. Nu avem carapacea groasă a ipocriziei și lipsei de profesionalism care îl caracterizează.
Dar, între o moluscă vie și un ministru “inert” intelectual și murdar moral, preferăm prima categorie.
Moluștele curăță apa. Mitomanii o otrăvesc.
