A făcut mare vâlvă evenimentul de ieri de la Beijing care a marcat 80 de ani de la victoria Chinei împotriva invadatorilor japonezi. Președintele Xi Jinping a făcut paradă atât cu personalul și tehnica militară impresionantă de care dispune, cât și cu regimentele sale de vasali politici de diverse origini și niveluri, care mergeau grupați în urma liderului chinez înspre un viitor glorios, ascultându-i, bineînțeles, indicațiile prețioase. România a fost și ea reprezentată de doi foști lideri ai partidului socialist autohton, o prezență nu îndeajuns de importantă pentru a avea vreo consecință reală politică sau economică, însă suficientă pentru a fi interpretată ca un potențial de influență al Chinei în România. Reacțiile, ca de obicei, au fost exagerate, ceea ce e de așteptat din partea jurnaliștilor sau a domnului Ponta, dar nu și de la ministra Afacerilor Externe, Oana Țoiu, care a uitat temporar faptul că domnia sa, și nu Nicușor Dan, este șefa diplomației românești, iar reacțiile domniei sale se cer a fi, prin urmare, diplomatice. Cu riscul (asumat de mult timp) de a-mi face dușmani în toate taberele, reamintesc că tema evenimentului a fost una cât se poate de onorabilă (victoria împotriva fascismului, a violenței nestăvilite și a urii, ale căror semințe le vedem și astăzi în România), iar în general întâlnirile între lideri mondiali se sfârșesc cu poze „oficiale” în care aparențele nu reflectă raporturile reale între statele reprezentate de aceștia. O poză alături de Kim Jong Un de exemplu nu te face nici comunist, nici dictator și nici supraponderal, așa cum o poză cu Putin nu te face un criminal psihopat, iar una cu Trump nu te face un narcisist instabil. În niciun caz prezența la un astfel de eveniment nu înseamnă „gudurat”, dar graba de a o condamna în termeni prea puțin diplomatici poate să fie interpretată exact așa. Dând prea multă importanță unor oameni care nu o merită, pentru niște chestiuni irelevante, pierdem din vedere lucrurile importante care se întâmplă și care pot fi extrase, în parte, din scurtul discurs ținut de Xi Jinping.
Vorbind despre victoria împotriva Japoniei, Xi afirmă că „atunci, în fața unei lupte pe viață și pe moarte între dreptate și rău, lumină și întuneric, progres și reacțiune, poporul chinez a împărtășit o ură adâncă pentru inamic, s-a ridicat în rezistență, a luptat pentru supraviețuirea țării, a luptat pentru reînnoirea națiunii, a luptat pentru cauza dreptății umane. Astăzi umanitatea din nou e în fața unei alegeri între pace și război, dialog sau confruntare, cooperare win-win sau jocuri cu sumă zero.” Trebuie să înțelegem în primul rând faptul că și atunci când vorbește despre evenimente istorice, liderul chinez discută în fapt despre prezent și viitor. În al doilea rând, paradigma geopolitică (și implicit „morală”) a Chinei este diferită față de cea a Occidentului. Aceste chestiuni, deși par evidente, sunt de multe ori ignorate, ducând la neînțelegeri care pot avea consecințe grave. Putin, spre exemplu, este mult mai ușor de înțeles și de anticipat ca actor geopolitic (faptul că mutările și reacțiile sale nu au fost anticipate de liderii occidentali spune mai multe despre ei decât despre Putin). China înțelege foarte diferit rolul său în lume, conceptul de parteneri sau rivali și chiar viitorul însuși. Pentru chinezi, ne aflăm înspre finalul unei perioade de tranziție între China – cea mai avansată civilizație a lumii antice și medievale – și China, cea mai avansată civilizație a mileniului trei, determinate de o stagnare tehnologică și izolare geopolitică în timpul dinastiei Qing care a transformat-o în victimă a puterilor occidentale (inclusiv Rusia). Victoria în al II-lea Război Mondial, dublată de ascensiunea PCC, care a pus capăt haosului intern, a declanșat lungul proces al revenirii de la statutul de victimă la cel de centru al civilizației umane. Miza a fost inițial reprezentată, ca în discursul lui Xi, de supraviețuirea țării, apoi reînnoirea națiunii (ajungerea din urmă și chiar depășirea „agresorilor” din punct de vedere economic, tehnologic și militar), și în cele din urmă de „cauza dreptății umane”, punând China (中国) în centrul lumii (中) materiale și morale. Cum obiectivul nu a fost încă atins, o viziune maniheistă asupra lumii este în continuare necesară în vorbă (nu și în faptă), una în alb și negru în care alegerile sunt teoretic evidente. Răul, întunericul, reacțiunea, războiul, confruntarea, jocurile cu sumă zero ar fi folosite de inamicii Chinei și implicit ai civilizației umane (evident SUA și vasalii săi din UE, așa cum suntem percepuți la Beijing). Totuși, maniheismul nu e ceva nou în politică, vezi declarațiile chiar mai puțin diplomatice decât ale Oanei Țoiu ale Kajei Kallas, șefa diplomației europene, care ar trebui să învețe arta de a menține tăcerea atunci când nu ai nimic util de spus (eu înțeleg dorința de a te pune bine cu Trump ca să încheiem acordul comercial umilitor fără umiliri suplimentare, dar extremismul moralizator, dacă își mai găsește loc uneori în politică – mai ales în cea suveranistă –, nu are ce căuta în diplomație. Putem lăsa niște oameni să se întâlnească la o paradă și să discute despre longevitate fără să riscăm să alunecăm în relativism moral, dar și fără să ne văicărim că se dărâmă planeta?)
Deși sunt greu de împăcat cu orice fel de viziune morală (uneori spre jena liderilor de la Beijing, care se justifică invocând acțiunile prea puțin morale ale americanilor din timpul Războiului Rece și nu numai, când au susținut regimuri genocidare în lume în schimbul limitării influenței sovietice de exemplu), „prietenii” Chinei îi sunt momentan necesari, unelte indispensabile în atingerea obiectivului final, ei nefiind în niciun caz văzuți ca parteneri (unii dintre ei, când își vor epuiza utilitatea, vor fi fără îndoială încadrați, în funcție de contextul geopolitic, în cealaltă categorie). Umanitatea e în fața unei alegeri, spune Xi: cine e cu noi, ne recunoaște suzeranitatea și renunță la cea americană (până atunci nu judecăm, toată lumea primește bilet indiferent de numărul victimelor pe care le are fiecare pe conștiință).
„Poporul chinez stă ferm de partea corectă a istoriei, de partea civilizației și progresului uman, aderă la calea dezvoltării pașnice și dă mâna cu toate popoarele pentru a construi o comunitate a unui viitor comun al umanității.” Se știe în business că cine setează standardele controlează piața. Xi Jinping a încercat încă de la începutul primului său mandat să ofere standarde pentru viitorul comun al umanității, propunând soluții pentru schimbările climatice, fluidizarea comerțului (întâmplător în avantajul Chinei), accelerarea globalizării în general și, mai nou, impunerea de limite pentru dezvoltarea inteligenței artificiale (aici chiar au dreptate 100%, chiar și în condițiile în care aceste limite sunt, din nou, în avantajul lor, dar voi reveni pe subiect).
„Istoria duce în spate trecutul și iluminează viitorul. (…) Marea reînnoire a poporului chinez nu poate fi oprită! Cauza păcii și dezvoltării umane va triumfa!” Exact ce spuneam mai sus, istoria reflectă viitorul dorit, cu China ca motor al „păcii și dezvoltării umane”. Pleiada de dictatori, dictatorași și dictatoruți din spatele lui Xi, ca și mulți alții împrăștiați prin lume, sunt schelele acestei construcții, care vor fi demontate și aruncate când ea va fi finalizată.
Nu cred că trebuie să ne îngrijoreze prea tare acest eveniment, întrucât, așa cum am mai scris în multe rânduri, această mult-temută „axă a răului” există doar pe hârtie, cei prezenți nefiind legați de absolut nimic altceva în afara unor interese de moment (multe declanșate de Trump). Mai trebuie să menționez ajutorul ‘neprețuit’ al Chinei pentru Iran cu ocazia atacării acestei țări de către Israel? Sau paradoxul prezenței la eveniment a liderului juntei din Myanmar, în condițiile în care China susține atât forțele militare ale juntei, cât și pe cele rebele? Sau faptul că, in momentul dispariției lui Putin (sper nu la 150 de ani), China va reclama aproape cu siguranță macar o parte din teritoriile pierdute in secolul 19 in favoarea Rusiei? Ca si toata Mongolia de altfel, in ciuda prezenței la Beijing si a presedintelui mongol/cosplay al lui Putin?
Mai ingrijorătoare mi se pare opțiunea lui Modi (pentru cine nu stie, un lider naționalist, islamofob, care a incurajat mai mult sau mai putin tacit acțiuni de purificare etnică atunci cand era guvernator, si nu numai) de a iesi de pe orbita americană si a incerca o apropiere de marele său rival, China (marcată de inițierea de negocieri privind multiplele dispute teritoriale). Îi putem fi bineînțeles recunoscători lui Trump pentru că, în viziunea sa strategică imaculată, a decis să își înstrăineze singurul aliat care poate înclina balanța în Indo-Pacific. Subliniez, nu că Modi nu se potrivește perfect în peisaj, dar își poate permite SUA să piardă un asemenea aliat? Adică ori suntem realpoliticieni, ori nu mai suntem?
Revenind la China, poate dacă îi înțelegem mai bine perspectiva, îi vom înțelege acțiunile, într-un final poate și discursurile liderilor săi. Astfel, ne vom putea păzi de pericolele unei relații complicate, dar fără a renunța total la ea, deoarece, fie că ne place, fie că nu, lumea se schimbă, și o face rapid și imprevizibil. Probabil nu vom trăi nici visul American, nici viitorul comun al umanității, dar viitorul nu poate suna bine decât dacă ți-l faci cu mâna ta.
