În aceste zile trăim momentul unui fenomen clar și sigur în viața unui om, moartea; Ion Iliescu părea că își folosește abilitatea de “supraviețuitor” și în fața unei certitudini a naturii umane. Constatăm că parcurgem în zilele noastre prăpastia creată de această moarte, astfel încât nici astăzi nu putem să ne punem de acord asupra funeraliilor.
Dar înainte de toate cred că ar trebui să vorbim în câteva cuvinte despre biografia primului președinte postdecembrist. Fiul lui Alexandru Iliescu (un comunist ilegalist și membru fondator al P.C.R) şi al Mariei, Ion Iliescu s-a născut în Oltenița, unde și-a petrecut copilăria și a urmat primii doi ani ai cursurilor școlii primare, pe care le continuă la București. Tot aici, urmează cursurile gimnaziale şi liceale, fiind elev al liceului ”Spiru Haret”. După absolvirea Liceului ”Spiru Haret” din București, în 1949, a studiat mecanica fluidelor la Politehnica din București, iar apoi cu sprijinul Anei Pauker, a ajuns la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În biografia sa politică, Ion Iliescu a intrat în Uniunea Tineretului Comunist în anul 1944 și în Partidul Muncitoresc Român în 1953, devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956, ulterior a devenit șef de secție la C.C al P.C.R (1965), și prim-secretar al C.C al U.T.C. Deși făcea parte din grupul restrâns al dictatorului Nicolae Ceaușescu, acesta l-a perceput la un moment dat ca pe o amenințare directă, așa că l-a îndepărtat treptat din funcțiile politice de la centru, astfel încât, Ion Iliescu a devenit vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între (1971-1974) și președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979).
În 1979 a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, avea să fie eliberat din funcția de membru al C.C al P.C.R la 22 noiembrie 1984, și dat afară din funcția de Președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.
Mai puțin cunoscut marelui public, Ion Iliescu avea să se devină „personajul central” al Revoluției din 1989, și nu Eroii lui Decembrie. Cu siguranță momentul este un eveniment major care îi va aduce notorietate lui Ion Iliescu, aici se va prezenta ca un lider, în comparaţie cu cei care au vorbit în acele zile. Din imaginile Televiziunii Române reiese un Ion Iliescu care pare de departe cel mai în măsură să conducă în acele momente, lăsând impresia ca fiind cel mai organizat şi cel mai lucid vorbitor. Cu toate acestea, Ion Iliescu a mimat în fața românilor o disidență falsă, menită să confiște adevăratele disidențe anticomuniste, mai mult, va vorbi despre “o întinare a valorilor comunismului”.
În fapt, acesta și-a folosit abilitățile de “aparatcik” pentru a deturna libertatea câștigată prin sacrificiul tinerilor curajoși către un grup pe care îl va conduce până în anii 2000. Un grup care și-a dorit rămânerea României în orbita U.R.S.S, o direcție politică “nuanțată” în folosul celor puțini și în dauna celor mulți, care își dorea mai degrabă păstrarea propriilor privilegii și nu o reformă autentică care să ducă spre dezicerea de trecutul comunist. Am putea continua prin a vă aduce aminte de “marile privatizări”, devalizarea statului român, toată corupția anilor ’90, momente petrecute sub egida aceluiași președinte, Ion Iliescu.
Astăzi este cunoscut faptul că, în timpul lui decembrie 1989 eticheta de “teroriști” a fost folosită de cei care au preluat puterea prin Ion Iliescu, poate că așa și-au dorit să deturneze dezbaterile asupra situației de fapt.
“Fenomenul terorist” a avut efecte devastatoare dar și de coeziune socială, “mitul teroriștilor” a catalizat masele împotriva unui dușman. Chiar dacă acesta fost greu de definit, a existat prin acei trăgători izolați care au activat cu gloanțe mortale împotriva tinerilor manifestanți împotriva dictaturii, glonț pe care l-a lovit și pe părintele meu – Erou Dodu Daniel, și pe care Ion Iliescu i-a cauționat de răspunderea crimelor.
Pentru echipa nou instalată la putere în 22 decembrie, lupta împotriva teroriștilor a pus sub tăcere orice proiect alternativ, împiedicând în principal coagularea unei opoziții anticomuniste, așa că, în mod clar, “grupul Iliescu” care a profitat de putere este cel al reformatorilor comuniști moderați care va menține într-o oarecare măsură formele organizaționale rămase din vechiul regim, pentru ca într-un final F.S.N să monopolizeze puterea până în noiembrie 1996, și într-o măsură mai indirectă și după. În mod simplu pentru fiecare dintre noi, cheia înțelegerii momentelor decembrie 1989 și iunie 1990 stă sub semnul a două trăiri ale străzii: „Jos Comunismul !” și „Jos Ceaușescu!”.
Prin cele două, societatea românească s-a aflat într-o antiteză clară începând cu primele zile ale revoluției, fapt înțeles și folosit abil de defunctul președinte – Ion Iliescu. Dacă prin primul slogan se consfințea o reformă revoluționară profund anticomunistă, cel de-al doilea privește către un drum pe model „perestroika” gorbaciovistă. Din nefericire pentru destinul României, cei mai mulți români au ales a doua cale, care era naturală pentru mulți, în sensul că nesiguranța pe care o proiecta reforma anticomunistă nu era ușor de digerat, așa că era foarte simplu pentru românul de rând să se proiecteze alături de „echipa Ion Iliescu” pentru că aceasta, cu cinism și abilitate, promitea un drum fără prea multe schimbări, o siguranță în calea către o democratizare de sorginte sovietică. În concluzie, acesta reprezintă „păcatul originar” al democrației românești, și o lipsă de respect pentru victimele anticomuniste, mai mult, românii au fost de acord cu drumul reformelor lungi și dureroase mergând la vot să legitimeze „echipa Iliescu”, destin plătit de fiecare prin sărăcie, umilință și imigrație.
Din nefericire, pentru tinerii lui decembrie 1989, toate aceste trăiri ale românilor s-au transformat în voturi, circa 86% l-au votat pe Ion Iliescu în „Duminica Orbului” (20 mai 1990), fapt ce i-a conferit o legitimitate enormă, pe care niciun președinte nu a avut-o până în prezent, doar că aceasta va legitima „sistemul” din spatele lui să treacă la oprirea regelui Mihai în încercarea de a reveni în țară în primele luni ale lui 1990, cât și la evacuarea brutală a ultimilor manifestanți din Piața Universității, în 13-15 iunie; un fratricid pe care l-a organizat cu bună-știință, că doar el era noul stăpân al țării!
Tot la fel de adevărat este că în 1990, societatea românească acumulase tensiuni ce vin dinspre decembrie 1989, din momentul în care „echipa Iliescu” confiscă Revoluția începând cu seara lui 22 decembrie, iar ce urmează din ianuarie și până în iunie reprezintă mai degrabă imaginea unei „contrarevoluții”, desfășurată de către „grupul Iliescu” față de acea parte a societății care credea în ruperea totală de comunism printr-o revoluție profundă, și care susținea clar „punctul 8” de la Timișoara; aceștia sunt manifestanții din Piața Universității, începând cu 22 aprilie, și mai apoi izgoniți de bâtele minerilor în colaborare cu forțele de represiune în 13-15 iunie.
În fapt, Universitatea reprezenta spațiul eliberat de comunism, o „stradă” autentică care devine deranjantă pentru Ion Iliescu și F.S.N.
În mod clar, la mijlocul lui iunie ’90, România arăta ca o țară fracturată social, o țara incapabilă de democratizare rapidă, dorind mai degrabă să rămână în sfera U.R.S.S, și poate nu în mod accidental va semna în 1991 tratatul cu aceasta, dar probabil, că acesta a fost principalul efect dorit de putere, iar Ion Iliescu să devină singurul interlocutor pe plan extern. În concluzie, adevărul judiciar întârzie să apară, dar istoria nu va întârzia cu adevărul, îl va așeza în matca sa pe acest președinte cameleonic și înainte de toate, un “animal politic”, cu educație stalinistă care a încercat să se reconfigureze într-un social-democrat după anul 2000.
Iată moștenirea după 35 de ani de la Revoluția unui “decembrie însângerat” și un “iunie dureros”: Ion Iliescu rămâne în fața morții un inculpat în ambele dosare, iar procurorii îl plasează într-o complicitate a crimei, astfel că, peste 1.200 de Eroi își așteaptă dreptatea și astăzi, o dreptate pe care acesta a evitat să o facă, mergând spre colaborarea criminală cu acei membri ai Securității lui Ceaușescu care au ucis la Revoluție, și reîncadrați în noul regim postdecembrist, un regim care ratează o trecere la democrație.
Totuși rămân câteva întrebări importante care definesc cei 15 ani de putere ai grupării Iliescu: Cine a tras în noi după 22 decembrie ?! Cine a organizat și a fost de acord cu “războiul fratricid” al lui iunie 1990 ?!
P.S. Sper că nu vom avea parte de monumente sau conferințe dedicate lui Ion Iliescu, cred cu tărie că ar trebui să ne gândim la victimele regimului Iliescu, altfel vom dovedi că reușim să păstrăm “moștenirea” de societate în falie pe care a cultivat-o fostul președinte încă din 22 decembrie 1989.
