Pe la începutul anilor nouăzeci, a fost înregistrat la tribunal Partidul Român Democrat Popular Realist Revoluționar. De câte ori îi citesc numele, îmi apare în fața ochilor chipul lui Ion Iliescu. Și nu oricare, ci cel din 2005, de la un congres al PSD, atunci când fostul șef al statului îl chema la tribună pe cel mai drag discipol al său, zicând „dau cuvântul tovarășului, pardon!, domnului Adrian Năstase”, pentru a explica, apoi, copleșit de râsetele sălii, că, în Internaționala Socialistă, mai era în uz apelativul pe care-l folosiseră și comuniștii români. Trecerea de la „tovarăș” la „domn” l-a încurcat pe Iliescu tot atât de tare pe cât i-a stingherit găsirea unui nume potrivit pe cei care și-au botezat finalmente partidul alegând cinci caracteristici atât de diferite precum realist, român, revoluționar, democrat și popular.
De fapt, deși nu el a fondat PRDPRR și nici n-a avut vreodată de-a face direct cu el, Ion Iliescu a avut – sau, alteori, a fost văzut ca având – câte un pic din acele cinci trăsături – sau aspirații? – ale formațiunii. Într-un mod, aș zice, cât se poate de inedit.
Într-adevăr, s-ar putea afirma c-a fost realist când, în anii ’80, nu l-a mai urmat orbește pe Ceaușescu. Dar și atunci când, în 1996 sau 2000, a decis să candideze pentru un al treilea mandat, știind, desigur, că judecătorii CCR îl vor susține, fiindcă el îi inventase. Dar așa a părut să fie și în aprilie 1991, când a semnat un tratat cu URSS, deși imperiul era muribund. Tot realist l-au crezut unii și atunci când s-a reconciliat cu Regele Mihai, cu toate că era vorba doar despre o mascaradă, care a distribuit ipocrizia republicii comuniste și-n sufrageria fostei monarhii de Hohenzollern, ajunse azi pe mâna actorului ieșean Radu Duda.
Pe de altă parte, este dincolo de orice îndoială că Iliescu s-a putut simți român, și anume când a reușit să scape de eticheta „bolșevic”. Dacă, înainte de Revoluție, nu a fost prea greu să facă așa ceva, în schimb, după 1989, momentele de acest fel nu au fost foarte dese. În primăvara în care piața Universității era plină de studenți, cărora le-a spus „golani”, i se cânta „cine-a stat cinci ani la ruși / Nu poate gândi ca Bush”. Nu ni s-a mai părut, însă, bolșevic atunci când – cu mic, cu mare – ne-am dus să-l votăm, în toamna lui 2000, ca nu cumva să iasă președinte Vadim Tudor. Cu toate că extremistul ajunsese în finală cu voturi date de partidul lui Iliescu în turul întâi. Un procedeu reluat, un sfert de veac mai târziu, dar fără același succes, de către Marcel Ciolacu.
Revoluționar? E titlul care l-a făcut cunoscut pe fostul nomenclaturist, la sfârșitul lui 1989, în lumea întreagă. Așa a justificat umplerea „vidului de putere”, pe care el însuși l-a identificat și proclamat, în ziua când dictatorul comunist a părăsit clădirea Comitetului Central al PCR. Iliescu a lipit de „revoluție” un alt termen – cel de „reformă” –, pe care o vedea gestionată până la capăt tot de el. În ultimii ani ai vieții, participarea sa la revoluția anticomunistă a devenit obiect de investigație judiciară. A scăpat nejudecat fiindcă procurorii și judecătorii au fost, rând pe rând sau simultan, lași și abili, servili și neprofesioniști, prea bătrâni ca să mai facă dreptate sau prea tineri pentru a mai înțelege ce justiție așteptau revoluționarii răniți în stradă sau familiile eroilor uciși în Decembrie 1989.
Primul președinte post-decembrist a fost și democrat. Și anume, atunci când a acceptat înfrângerea sa din 1996. Nu și când a chemat minerii să-i tăbăcească pe studenți sau să-l dea jos pe Petre Roman. Nu și când l-a grațiat pe Miron Cozma, căpetenia „mutrelor negre”, cum le-au zis francezii. Nu și când a pus poliția pe urmele mașinii în care se afla Regele Mihai, ce tocmai se întorsese în țara din care comuniștii îl alungaseră în 1947. De fapt, Iliescu a vrut o „democrație originală”. Nu e clar nici până azi ce era aceasta: un regim cu partid hegemonic sau unul care lasă în urmă filosofia partidului unic și acceptă cu adevărat pluralismul și toleranța.
În fine, popular. Da, Ion Iliescu a fost așa în mai 1990. Căci l-au votat 86% din cei 14 milioane de alegători care au venit, în acea zi, la urne. Nu-i de colea! Simpatia pe care o suscita atunci era atât de mare încât succesorul lui Ceaușescu a fost înfățișat ca un soi de urmă a unui fenomen meteorologic, căci simpatizanții îi strigau, din tot sufletul, că dacă „Soarele răsare, / Iliescu-apare!”. Cu trecerea anilor, entuziasmul s-a diminuat. Apoi, vârsta lui tot mai înaintată a ajuns subiect de banc.
Azi, a murit.
Să-ți fie țărâna ușoară, tovarășe!
