Un antropolog adevărat trebuie să aibă curiozitatea ca trăsătură centrală de personalitate. Cine înțelege acest lucru nu mi-ar pune niciodată întrebarea de ce am ales să merg în China pentru doctorat. La vremea respectivă, în 2018, China încă încerca să pară un partener comercial de încredere, fără aspirații hegemonice globale (declarate).
Acea „wolf warrior diplomacy”, numită după un popular film de acțiune chinezesc – Wolf Warrior 2, filmul cu cele mai mari încasări de box office din istorie în China până recent, spune povestea unui membru al trupelor speciale chinezești, care își găsește în Africa menirea de a proteja localnici vulnerabili, într-o alegorie pop-culture a modului în care China vrea să se raporteze la lumea a 3-a – nu devenise încă paradigmă diplomatică a Chinei, nu era clar încă ce se întâmplă în Xinjiang, iar Zhao Lijian (purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe) nu devenise încă influencer și vedetă social media prin publicarea unor imagini create digital cu soldați australieni executând copii. Într-un cuvânt, erau vremuri relativ (mai) normale în relațiile dintre China și restul lumii.
Mi s-a oferit o bursă care includea un stipendiu din care se putea trăi relativ decent la vremea respectivă, cazare la fel de decentă într-un apartament privat, acoperirea oricăror taxe legate de studii și asigurare medicală. În schimb, programul doctoral era în limba chineză, motiv pentru care ar fi trebuit să iau cursuri intensive de limbă timp de aproape un an academic.
Deși chineză mea era la nivel de nihao, am acceptat provocarea, imaginându-mi că o să îmi fie la fel de ușor să o învăț cum mi-a fost cu celelalte trei limbi străine pe care le vorbesc fluent, plus alte câteva în care mai pot comunica lucruri elementare. După vreo trei luni de studiu și 10 ore zilnic ajunsesem la nivelul admirabil de a mă duce la piață să fac cumpărături fără greșeli gramaticale (dar cu destule probleme de tonuri – limba chineză oficială are patru, dar pentru un om fără ureche muzicală toate sună cam la fel…e clar că eu nu sunt vreun Enescu…).
Deși artele marțiale m-au învățat să nu renunț nici în fața celor mai serioase obstacole, am realizat că a scrie o lucrare de doctorat în științe sociale pentru o universitate cu pretenții e departe de cumpărarea cartofilor la piață și ar presupune măcar un deceniu de studii intense de limba chineză (care să zicem că, pentru români, nu e chiar ca spaniolă).
Prin urmare, cum nu aveam un deceniu la dispoziție, m-am prezentat la oficiul de burse pentru a cere o schimbare de limbă. Mi s-a răspuns că sunt trei lucruri care nu se pot schimbă în acest tip de bursă, conform regulamentului: domeniul, limba și universitatea. În fața tonului categoric și presupunând că lucrurile funcționează mai mult sau mai puțin ca în Japonia (cu care avusesem multe contacte, vizitând-o de multe ori legat de activitatea mea ca membru al echipei naționale de kendo a României și unde regulile, oricât de absurde, nu se pun niciodată în discuție), am decis să renunț, nu înainte de a scrie o scrisoare la Beijing, la șeful departamentului guvernamental respectiv, în care am cerut să îmi fie schimbată limba de studiu, universitatea (întrucât cea de atunci nu avea programe în limba engleză) și, dacă tot ne-am apucat de schimbări, și domeniul, întrucât, după licență și master în antropologie, devenisem brusc mai interesat de zona de relații internaționale. Am adus ca argument principal faptul că renunțarea mea ar însemna o pierdere de timp pentru mine și o pierdere a banilor investiți deja pentru statul chinez, iar cerințele lor de limbă, deși perfect justificate pentru studiile de licență, sunt nerealiste la nivel de doctorat. Când mă pregăteam să cumpăr bilet de întoarcere în Europa, am fost convocat din nou la biroul de burse, unde mi s-a comunicat, fără mare încântare, că mi se aprobă cererea de schimbare de limbă, universitate și domeniu de studii.
Atunci am învățat primele două lecții importante despre China:
- China nu e Japonia, chinezii fiind oameni mult mai pragmatici, deși apar inflexibili (în special birocrații de la nivel inferior)
- Că în orice sistem birocratic de tip comunist (și nu numai), în China sistemul are reguli diferite la niveluri diferite.
M-am transferat la Universitatea din Shanghai, la programul de Studii Globale (un fel de relații internaționale cu o paradigmă bazată nu pe entități statale ca actori principali ai ordinii mondiale, ci pe fenomene legate de globalizare, beneficiind de un corp didactic internațional de mare prestigiu), în limba engleză, alegând să cercetez globalizarea religiilor, de studiul cărora am fost preocupat încă din anii de liceu.
Opțiunea mea inițială a fost răspândirea budismului în Europa de Vest, temă interesantă din perspectiva globalizării culturale și fără mare legătură cu China (nefiind de acord cu abordarea guvernului chinez în domeniul libertății religioase, nu puteam scrie totuși baliverne ideologizate).
Propunerea de teza doctorală a fost respinsă instantaneu, deoarece conținea două cuvinte absolut interzise în China: Dalai Lama. Mi s-a comunicat amical de către coordonator (un tip de altfel relaxat ideologic) că pentru ei Dalai Lama nu există că lider spiritual sau politic, deci nu poate fi menționat.
„Dar sunteți conștienți că există o persoană care răspunde la telefon ‘Alo, da, vă rog, aici Dalai Lama’, și care călătorește prin lume răspândind binecuvântări, apeluri la pace și drepturile omului și respective umor de o calitate uneori discutabilă?!” întreb eu (în altă formulare). ”Da, dar nu putem vorbi sau scrie despre el, pentru că i-am recunoaște autoritatea.”
Astfel, am învățat lecția 3:
- În China se presupune că lucrurile încetează să existe în mod magic dacă nu se vorbește despre ele.
Această regulă avea mai târziu să fie confirmată în mod tragic la începutul pandemiei de COVID, care (în ciuda unor postări pe social media din Wuhan) nu a „existat” timp de peste două săptămâni, timp în care virusul a avut timp să se răspândească în toată lumea.
Cum, spre deosebire de chinezi, nu am flexibilitatea necesară unei gimnastici conceptuale în relație cu realitatea obiectivă sau propriile principii, am decis din nou să renunț, nu înainte de a face, în mod mai mult ironic, o altă propunere de teza doctorală (în contextul situației din China și informațiilor ce începeau să apară în legătură cu musulmanii din Xinjiang):
„Persecuția politică a bisericilor greco-catolice de către regimurile socialiste din Europa Centrală și de Est”
Din nou, când să cumpăr biletul de întoarcere, am fost sunat de către coordonator cu vestea că propunerea a fost aprobată, ceea ce ne duce către lecția 4:
- Sistemul chinez nu se consideră pe sine că fiind în aceeași categorie cu nici un alt sistem politic, inclusiv cele socialiste sau comuniste.
Așa-numitul „socialism cu caracteristici chinezești” nu e doar o formulare propagandistică fără conținut, e doctrina politică dominantă, bazată actualmente pe gândirea lui XJ, adaptând Marxism-Leninismul la situația prezența a Chinei.
Înțesat de elemente naționaliste și abandonând obiective marxiste tradiționale precum lupta de clasa internațională, nu reprezintă în cele din urmă decât o ideologie justificatoare a controlului partidului comunist chinez asupra oricărui aspect al vieții sociale și politice, lăsând o oarecare libertate celei economice (din ce în ce mai restrânsă totuși după crackdown-ul ce a urmat dispariției lui Jack Ma de pe scenă publică și restructurării Alibaba, care s-a răspândit apoi asupra întregului sector tehnologic, de fapt motorul creșterii PIB-ului în ultimul deceniu alături de sectorul imobiliar).
Punând un pariu cu mine însumi că voi reuși să îmi iau doctoratul cu o lucrare pe o temă în opinia mea și mai controversată, într-o țară recunoscută pentru practici asemănătoare, am rămas în China…cel puțin pentru o scurtă perioadă, deoarece începea „era” COVID, despre care vom discuta într-un articol viitor, împreună cu alte lecții asimilate în urmă acestei experiențe (în care țin să menționez, odată pentru totdeauna, ca să nu mai răspund de sute de ori separat acestei întrebări: NU, nu am consumat carne de câine, pisica, liliac, pangolin sau alte animale considerate necomestibile în Europa).
