Prinsă între ciocan și nicovală, Republica Moldova luptă pentru un viitor occidental. Aspirațiile europene ale țării se ciocnesc de ambițiile imperiale ale Rusiei, care, de-a lungul istoriei, a încercat constant să-și extindă influența. De la revolta de la Tatarbunar până în prezent, metodele s-au schimbat, dar scopul a rămas același: păstrarea Basarabiei în sfera sa de influență. Victoria Maiei Sandu alimentează convingerea că proiectul european al Moldovei va fi dus la bun sfârșit, dar miza rămâne majoră.
În pofida presiunilor externe, Republica Moldova, sub conducerea Maiei Sandu, a profitat de oportunitățile create de războiul din Ucraina și a reușit în 2023 să inițieze negocierile de aderare la UE. Această reușită reprezintă o amenințare directă pentru planurile Moscovei, care percepe integrarea RM în UE ca pe un risc pentru propria securitate și sferă de influență. O RM reformată și prosperă, orientată spre Occident, ar fi încă o dovadă de succes pentru alte foste republici sovietice, subminând și mai mult influența Rusiei în regiune. Concluzia ar fi evidentă: cu cât mai departe de influența politică a Moscovei, cu atât mai bine.
Un document scurs de la Kremlin și făcut public în martie 2023 arată că obiectivele Moscovei privind RM sunt pe termen lung. Acestea includ asigurarea unei atitudini negative din partea factorilor de decizie și a societății moldovenești față de occident, fie că este vorba despre NATO, UE sau România, și consolidarea prezenței grupurilor de influență pro-ruse în politică și economie.
Strategia Rusiei în RM nu este una de atac direct, ci mai degrabă una periferică și hibridă, bazată pe convingerea că țara poate fi destabilizată din interior, cu costuri minime. Transnistria și Găgăuzia servesc ca insule de influență și amenințare constantă, întărind vulnerabilitățile interne ale RM. Această abordare dă rezultate, în special prin presiunea pe care o exercită asupra resurselor limitate ale statului. Totuși, atacul asupra Basarabiei nu este recent; nu a început nici după 2022, nici măcar după 1991. Pentru a-l înțelege mai bine, trebuie să mergem cel puțin un secol în trecut.
În 1917, prăbușirea Imperiului Rus și ascensiunea bolșevicilor în toamna aceluiași an au generat un vid de putere în regiune, accentuat de haosul Primului Război Mondial. Profitând de acest vid, Basarabia și-a declarat inițial autonomia și apoi independența. În martie 1918, Basarabia a decis să se unească cu România, unire recunoscută internațional în 1920 prin Tratatul de la Paris.
Totuși, nu toate statele au recunoscut unirea. Uniunea Sovietică a fost printre cele mai ostile României în perioada de după conferința de pace. Moscova a cerut un plebiscit pentru a rezolva chestiunea Basarabiei și, până la organizarea acestuia, a decis să considere Basarabia ca parte a propriului teritoriului. În 1924, România și URSS au participat la o conferință la Viena, în încercarea de a găsi o soluție diplomatică. Discuțiile s-au dovedit însă inutile, pozițiile celor două părți fiind ireconciliabile. Pentru sovietici, a devenit clar că soluția diplomatică nu era fezabilă, așa că au apelat la metode subversive.
În acest context, în septembrie 1924 a fost organizată revolta de la Tatarbunar, un sat din Bugeac. Scopul a fost crearea unei mișcări subversive care să compromită eforturile de administrare a Basarabiei, dar și punerea României într-o situație limită pentru a acționa dur și hazardat. Reacție care să justifice ulterior posibile acțiuni de intervenție ale sovieticilor, discreditând România și promovând ideea că aceasta nu își dorește o soluție diplomatică pentru rezolvarea problemei.
Evenimentele de la Tatarbunar au reprezentat o revoltă comunistă organizată de agenți sovietici în sudul Basarabiei. Aceasta era menită să destabilizeze administrația română și să demoralizeze populația prin formarea de comitete revoluționare locale și înarmarea țăranilor nemulțumiți de autorități. Zona era foarte diversă etnic, iar acest lucru a fost exploatat de sovietici. Cei atrași în revoltă erau, în principal, țărani ruși și ucraineni, dar și bulgari și găgăuzi. Rebelii au preluat controlul asupra comunei, atacând autoritățile, tăind legăturile telefonice, blocând accesul în localitate și arborând drapele roșii pe străzile principale. Revolta a fost însă rapid înăbușită de trupele române, iar cei implicați au fost aduși în fața justiției în cadrul unui proces amplu mediatizat, cunoscut sub numele de „Procesul celor 500.” Evenimentele și procesul au fost folosite de sovietici în scopuri propagandistice. Rebelii au reușit să atragă simpatii internaționale pentru cauza lor, astfel că personalități de renume, inclusiv Albert Einstein, au criticat autoritățile române, considerându-i pe rebeli victime ale represiunii.
Metodele violente, de unele singure, nu sunt suficiente pentru a recuceri un teritoriu. Așa că, tot în acel an a început să se vorbească despre „limba moldovenească” și a fost înființat pe malul stâng al Nistrului, un “stat” artificial denumit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, care corespunde aproximativ teritoriului actual al Transnistriei. De altfel, după atacarea autorităților locale din Tatarbunar, „revoluționarii” au proclamat o „Republică Moldovenească Sovietică.”
O sută de ani mai târziu, un război mondial și un război rece au produs schimbări majore. Republica Moldova este astăzi un stat independent, care încearcă să-și croiască un drum către Uniunea Europeană. Ruptura de Moscova a venit după un nou eșec al Rusiei. Așa cum unirea cu România a avut loc după destrămarea imperiului, independența a devenit posibilă după destrămarea Uniunii Sovietice.
Basarabenii doresc un drum către vest, către prosperitate, stat de drept, reguli și respect pentru cetățeni. Lupta Rusiei și a celor plătiți de la Moscova pentru “poporul moldovenesc” și “limba moldovenească” – concepte instituționalizate acum 100 de ani – continuă. Metodele s-au mai schimbat, dar substratul a rămas același. În ultimii ani, autoritățile de la Chișinău au făcut publice informații din care reiese că agenți ruși au antrenat grupări în diferite state din Balcani și nu numai, cu scopul de a destabiliza Republica Moldova, a avut loc chiar și o încercare eșuată de lovitură de stat. Politicieni, preoți, grupuri de crimă organizată – toți acești actori sunt folosiți pentru a crea haos, a semăna discordie, a mitui populația și a schimba conducerea politică. Sabotori profesioniști cu instruire militară încearcă să provoace o schimbare prin mijloace violente.
Mai mult, Rusia urmărește să divizeze societatea moldovenească pe diverse criterii, cum ar fi cele lingvistice, amplificând tensiunile și nemulțumirile etnice mai vechi și forțând liderii de la Chișinău să reacționeze dur împotriva agenților susținuți de Moscova. Astfel, Rusia creează un context în care guvernul poate fi acuzat că încearcă să reprime populația și să limiteze libertățile cetățenilor, consolidând astfel percepția că liderii pro-europeni ai Moldovei acționează împotriva intereselor unei părți semnificative a societății.
De ce? Pe de o parte, visul imperial al Moscovei nu a murit niciodată. Indiferent de modul în care a fost ambalat, acest vis a fost mereu prezent. Discursurile lui Putin sunt pline de apeluri la istorie, iar acțiunile sunt motivate folosind istoria. În viziunea sa, Republica Moldova face parte din „ruskiy mir” sau „lumea rusă”, concept ce se referă la comunitatea culturală, lingvistică și religioasă a popoarelor care au legături istorice sau culturale cu Rusia.
Pe de altă parte, Rusia percepe Uniunea Europeană și NATO ca organizații amenințătoare. Integrarea Moldovei în UE o îndepărtează de Rusia și distruge astfel ceea ce Moscova consideră a fi sfera sa de influență. În plus, un alt obiectiv al Rusiei este contracararea influenței României în Republica Moldova. Rusia este conștientă de relația culturală, lingvistică și istorică dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului și privește cu suspiciune influența Bucureștiului asupra Chișinăului.
Revolta de la Tatarbunar nu a reușit să ducă la o revoluție sau la anexarea Basarabiei de URSS. Nici asaltul asupra autorităților democratice și legitime din Republica Moldova, care a căpătat o intensitate sporită după 2022, nu a avut succes. Maia Sandu a reușit să convingă alegătorii și să obțină un nou mandat. Drumul european al Republicii Moldova continuă, dar lupta nu s-a încheiat.
Este greu de crezut că rezultatele alegerilor prezidențiale și ale referendumului vor descuraja Moscova să își continue obiectivul de recâștigare a influenței asupra Chișinăului. Produse propagandistice și tactici folosite acum un secol vor fi utilizate în continuare. Cel mai probabil, exact ca acum o sută de ani, Rusia va escalada situația, va căuta să folosească violența, va căuta să provoace pentru a delegitima autoritățile de la Chișinău și pentru a putea interveni direct sau prin intermediari, sub pretextul de a “salva” situația.
Dacă în 1924 România trebuia să apere nu doar propria populație, ci și un teritoriu care îi aparținea, acum trebuie să protejeze românii de dincolo de Prut și să contracareze influența Rusiei. Nevoia de a face acest lucru nu ține doar de motive istorice sau culturale, ci și de valorile și principiile care ne leagă. Democrațiile supraviețuiesc doar dacă stau umăr la umăr. Trebuie să fim pregătiți pentru un angajament de durată, pentru că Rusia joacă pe termen lung în Republica Moldova.
