Liderii politici din Europa rareori împărtășesc reflecțiile lor intime privind esența sistemelor politice contemporane. Cu atât sunt mai de apreciat când chiar o fac.
Spre deosebire de mediul academic, a cărui implicare în politică rămâne preponderent teoretică, liderii politici au o experiență directă a realităților de la firul ierbii. Când ei îmbină cunoștințele practice cu observațiile analitice, suntem chemați să vedem evoluțiile politice dincolo de interesele noastre imediate.
Acesta a fost probabil scopul discursului președintelui portughez Marcelo Rebelo de Sousa la Întrunirea Națională a Tineretului de la începutul lunii septembrie. Adresându-se tinerilor care vor avea un cuvânt de spus în politica portugheză și europeană a viitorului, președintele a afirmat:
„Suntem la sfârșitul unui ciclu istoric și la începutul altuia, în lume, în Europa și în Portugalia. […] Există un sentiment de transformare, iar războaiele se întețesc în aceste perioade de incertitudine și influențe fluide […]. Sistemele politice europene sunt într-o criză profundă pentru că toate aceste sisteme au fost concepute pentru altă dată și prin inerție s-au conservat. […] Iar alternativa la vechi este veche, veche în idei, veche în structuri, veche în organizare, veche în oameni, iar asta este o problemă în Europa”.
Există, într-adevăr, un sentiment de provizorat în aer, un sentiment de a fi prins între două fațete ale ordinii – una veche și pe cale de dispariție, alta nouă, însă nu pe deplin imaginată. În acest sens, războaiele actuale din Ucraina și Orientul Mijlociu, împreună cu amenințarea unui conflict în Taiwanului nu sunt doar turbulențe geopolitice. Sunt zbaterile vechii ordini de a nu se despărți de puterea sa socio-culturală, originată în realități cunoscute și recognoscibile.
Interimatul de astăzi este un punct de cotitură în ceea ce sociologul Zygmunt Bauman a numit „modernitate lichidă”, în care relațiile sunt fluide, identitățile sunt flexibile și structurile tradiționale sunt slăbite sau dizolvate.
Conducătorii autocrați, aflați în fruntea revoltelor geopolitice contemporane, caută să încheie incertitudinea actuală prin escaladarea ei, pentru a stârni panică în rândurile celor ce celebrează „lichiditatea”, forțându-i în cele din urmă să ceară restabilirea vechii ordini. Dacă acești autocrați ar avea un slogan cinstit, el ar putea fi „Make Modernity Solid Again”.
Nu sunt singuri. Partidele de extremă dreapta, care obțin victorie după victorie în Vest, promovează ideea că identitățile naționale omogene oferă un refugiu pentru cei care se luptă cu anxietățile legate de multiculturalism, puse în decontul democrației liberale. Ei câștigă teren din cauza temerii firești de incertitudine: atunci când ne confruntăm cu realități în schimbare rapidă, instinctul nostru ne reapropie de medii și identități familiare.
Liberal-democrații oferă propria lor politică a fricii: o frică de autocrații, fie de dreapta, fie de stânga, care ajung la putere în societățile occidentale.
Întrebarea-cheie pentru democrația liberală nu este dacă va câștiga acest „joc al fricii” împotriva extremei drepte, ci este dacă poate naviga cu succes în acest interimat și poate construi un fundament politic al noului ciclu istoric, cel puțin în Europa.
Nu există nicio îndoială că alternativele autoritare, de dreapta sau de stânga, în raport cu incertitudinile viitorului sunt vechi din punct de vedere conceptual. Deși pot provoca perturbări temporare, ele nu pot inversa cursul istoriei umane, condus mai degrabă de progresele tehnologice decât de deciziile politice.
Deși democrația liberală poate ajuta la transformarea perioadei de tranziție într-o epocă mai pașnică, ea pare a fi un răspuns neadaptat la provocările viitorului și îi lipsește pasiunea pentru a așeza fundamentele ideologice pentru o nouă ordine.
Liberalismul a fost inițial o ideologie revoluționară. A apărut în opoziție cu monarhiile absolute, feudalismul și dominația bisericească. Valul de democratizare liberală din Europa a pus capăt imperiilor și a dat naștere statelor-națiune moderne. După cel de-al Doilea Război Mondial, a ajutat la reconstrucția Europei de Vest.
La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, multe națiuni din Europa Centrală și de Est au îmbrățișat democrația liberală, animate de dorința de libertate politică și speranța de a obține prosperitatea materială văzută în Occidentul liberal-democratic.
În regiunile post-socialiste ale Europei, alegerile libere au fost la fel de semnificative în stimularea democratizării ca deschiderea McDonald’s și accesului la blugii americani la modă.
Ce a mai rămas acum din puterea transformatoare a liberalismului dacă oamenii chiar și în Afganistan, condus de talibani, se pot bucura acum de avantajele materiale ale Occidentului fără a adopta principii democratice?
Vă amintiți un dialog vechi al lui Rowan Atkinson în care parodia un politician conservator britanic care vorbea de imigrație? „Îmi place curry-ul, chiar îmi place! Dar acum că avem rețeta, chiar e nevoie ca indienii și pakistanezii să rămână?”. Se întâmplă prea des astăzi ca democrația liberală să însemne acei „imigranți indieni și pakistanezi” pe care unii oameni nu vor să-i mai vadă.
Marcelo Rebelo de Sousa nu a sugerat vreo soluție radicală la provocările ciclului istoric încă necunoscut, dar ceea ce pare să rezulte din argumentele sale este că o alternativă cu adevărat nouă la sistemele politice de astăzi, fie ele autoritare, fie liberal-democratice, va apărea în opoziție directă cu acestea. O alternativă autentică poate fi bazată pe ecologismul neopăgân sau pe trans-umanismul asistat de inteligență artificială, dar numai timpul ne va spune ce formă va avea.
