România are 4.154.620 copii [1]. Aproape 22% din populația țării este sub 18 ani. Mai mult, 3.196.017 dintre aceștia ar trebui să frecventeze o unitate de învățământ. Bun, și care este problema?, o să mă întrebați.
Unul dintre răspunsuri ar fi că România ratează să școlarizeze aproape 8% din populația școlară. Numărul copiilor neșcolarizați a crescut vertiginos de la 100.000 de copii în 2010 la 250.000 de copii neșcolarizați în 2022 și asta în condițiile în care se nasc din ce în ce mai puțini copii în România [2].
De ce punem pe hârtie toate aceste cifre? Pentru că se pare că oricând, oriunde am întoarce capul, am călători cu autobuzul sau am sta la coadă la înghețată am avea șansa mărișoară altfel de a sta lângă unul dintre cei aproximativ 400.000 de părinți infractori din România.
Codul Penal, în articolul 380 Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu, ne spune că este infracțiune care aduce atingere unor relații privind conviețuirea socială din categoria „Infracțiuni contra familiei – Împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu” dacă părintele sau persoana căreia i-a fost încredințat, potrivit legii, un minor îl retrage sau îl împiedică, în mod nejustificat, prin orice mijloace să urmeze cursurile învățământului general obligatoriu. Această faptă se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Acest articol există în Codul Penal cel puțin din varianta acestuia din 2014. Cu toate acestea, nimeni, dar nimeni nu a sesizat până azi cum zecile și sutele de mii de părinți care trebuiau trimiși la închisoare fac în ciudă administratorilor școlilor.
Dar iată că aceste vremuri par a se fi încheiat: un cuplu din Bihor care și-a retras de la școala din comună cei patru copii a fost condamnat la patru luni de închisoare cu suspendare. I-a retras prin 2020, în pandemie, pentru că nu era de acord cu școala online și cu purtatul măștii, iar pedeapsa a venit abia acum. Deh, justiția din România e ca acceleratul de Botoșani: întârzie cu orele sau nu mai vine deloc.
Nu sunt de acord cu decizia părinților și consider că pandemia COVID ne-a pus în față manualul de realitate tristă a analfabetismului funcțional din România prin neînțelegerea în masă a conceptului de pandemie și, respectiv, de vaccin și de ce e nevoie să contribuim cu toții la sănătatea publică. Dar nu pot să nu constat ipocrizia Ministerului Educației și a conducerii școlii respective în ceea ce privește tratarea acestui caz. Nu pot nici să nu remarc excesul de zel al justiției bihorene în ceea ce privește tratarea distinctă a acestui caz și faptul că nu se autosesizează justiția în general și în cazul celorlalte câteva zeci, poate sute de familii din Bihor, Timiș sau Suceava care și-au retras copiii de la școală.
A apărut însă acarul Păun, toată lumea e fericită, s-a împărțit dreptatea. Oare? Firește că Ministerul Educației nu a catadicsit să măsoare, să analizeze și să încerce să înțeleagă motivele pentru care mulți părinți decid să-și retragă copiii din școlile de stat și să croiască politică publică ajustată. E mult mai simplu să bagi la închisoare niște oameni, chiar și pentru a da un exemplu, la cel puțin 10 ani de la incriminarea neșcolarizării.
Cauzele neșcolarizării au fost semnalate de organizațiile mari, internaționale de-a lungul anilor. Vedeta este evident, sărăcia. După care vin într-o ordine mai mult sau mai puțin confirmată migrația părinților cu tot cu copii, apartenența la anumite comunități religioase care trăiesc după principii ce intră în conflict cu mecanisme și principii după care funcționează școala sau societatea în general sau calitatea dezastruoasă a actului educațional. Probabil că mai sunt și altele, dar pe acestea le consider cele mai importante.
Niciuna dintre cele patru probleme expuse mai sus nu sunt imputabile sau nu sunt imputabile în totalitate părinților, ci statului slab și haosului cronic din Ministerul Educației.
Aștept cu real interes și un exces de zel judecătoresc într-un caz de malpraxis educațional în care școlile sau chiar decidenții pe persoană fizică să plătească pentru eșecul academic al unor elevi care nu ajung la școală pentru că nu au transport, nu au profesori la clasă, nu au servicii de sprijin, nu au servicii sociale în unitate de învățământ sau… Unul singur, tot un acar Păun.
[1] Sursa: http://statistici.insse.ro:8077/tempo-online/#/pages/tables/insse-table
[2]https://blogs.worldbank.org/europeandcentralasia/accelerating-learning-recovery-all-romania?cid=WBW_AL_whatsnew_EN_EXT
