Cine a avut masochismul să urmărească campania și dezbaterile din această săptămână nu a fost dezamăgit. Au fost pe alocuri dureroase de urmărit, deși nu chiar la nivelul alegerilor din toamnă.
O candidată ne îndemna să ne vizităm bunicii și să recităm din Nichita Stănescu, un altul își punea întrebări singur la care refuza să își răspundă, unii își etalau agenda de contacte și „relațiile personale”, imaginate sau nu, cu diverși lideri europeni sau mondiali. Cam toți au grave probleme în a respecta regulile de bază ale unei dezbateri, dar preferă să își cheltuiască timpul și energiile pe atacuri reciproce (cu acte sau nu), argumente ad hominem și întrebări ipotetice sau nu despre trecut. Biblia e profanată ajungând recuzită electorală, se citește între intervenții sau se vântură în fața contracandidaților, solicitându-se jurăminte.
E adevărat că s-au oferit și soluții: unii își taie salariul ca să salveze bugetul, toți se luptă cu „sistemul”, inclusiv sistemul pare să se lupte cu el însuși, deci e clar că nu are nicio șansă de supraviețuire. Patologicul e atins abia atunci când un fost ministru se crede Prometeul educației, alt fost ministru și președinte interimar se crede De Gaulle (citiți capitolul despre acesta în Leadership a lui Kissinger dacă doriți să contemplați în întregime ridicolul comparației), iar un fost prim-ministru se crede candidat normal, nu cel mai toxic personaj politic de la Iliescu încoace.
La podcastul de pe Comunitatea Liberală, unde am vorbit despre suveranism, am identificat lipsa abilităților de comunicare ale liderilor politici ca fiind una dintre principalele surse de energie ale acestui curent, prin falia creată între clasa politică și cetățeni, care se simt nerespectați, nereprezentați, folosiți. Nu știu dacă doamna Lasconi a urmărit podcastul, dar nu doar că a menționat ideea, ci a și pus-o în aplicare excelent, poate și datorită experienței din prima campanie.
Reacțiile critice la stilul său agresiv-ironic-emotiv par să nu țină cont de context și de schimbarea electoratului țintă (probabil rolul actual, de victimă nevinovată, i se și potrivește mai mult). Contracandidații s-au întrecut în gafe de comunicare neforțate, la unii previzibile prin prisma personalității, la alții nu neapărat, dar absolut toți au lăsat impresia că interpretează un rol care nu este scris pentru ei. Și cu siguranță niciunul nu reușește să inspire pe nimeni mai departe de propria bulă.
Pe cale de consecință, favorit în sondaje e un cetățean despre care nu voi scrie, întrucât nici el nu a vrut să vorbească cu cetățenii români, ascunzându-și limitele prin absența de la orice confruntare, sperând să câștige doar prin epuizarea reciprocă a contracandidaților și prin asocierea parazitară a imaginii proprii cu cea a lui Mesia de Dâmbovița, ca un autentic apostol al imposturii. Lipsa comunicării e și ea o strategie de comunicare, dar nu una neapărat potrivită contextului post-Iohannis.
România e diversă, fragmentată, chiar polarizată astăzi, până în punctul în care nu mai știe exact cine e sau măcar dacă mai e ceva. Românii nu au planuri pe termen lung și se refugiază în prezent pentru că nimeni nu îi face să creadă în viitor. Românii nu cred decât în succes cu orice preț, iar succesul are mereu aici o dimensiune cantitativă, aproape niciodată una morală. Anomia (pentru că așa se numește ce am descris mai sus) e o boală socială cronică, iar suveranismul nici măcar un placebo, e doar un alt simptom. Nu de criza economică sau de război trebuie să ne fie frică, ci de faptul că România nu va mai însemna nimic pentru nimeni.
România e o alegere, și nu una ușoară, mai ales ținând cont de alternative: e mult mai ușor să alegi corupția, nepotismul și impostura. Toți politicienii pe care i-am întâlnit până acum fie aleg calea ușoară, fie, dacă o aleg pe cea grea, o fac individual și nu sunt dispuși sau capabili să le ușureze alegerea și altora, fie și măcar încercând să își înțeleagă concetățenii și să comunice cu ei mai bine.
Nu încerc nici eu să vă ușurez alegerea, poate nici nu pot, cel puțin nu acum, dar vă îndemn să mergeți la vot în număr cât mai mare — așa sigur nu iese președinte vreunul care nu are curaj să vă privească în ochi. Și vă mai rog ceva: să alegeți viitorul (nu contează care… cel în care credeți), că de trecut, real sau imaginar, deși toți încearcă să ni-l bage pe gât în fel și chip, am mai avut parte!
