„Condamnați, dar nu uitați”, își numește istoricul Dennis Deletant capitolul despre soarta postbelică a activiștilor pro-britanici, în cartea lui despre acțiunile clandestine britanice (adică spionajul Londrei) în România celui de-al Doilea Război Mondial. Asta e, însă, departe de a fi adevărat atunci când vine vorba despre personaje secundare ori episodice, prinse în plasele aruncate de contraspionajul românesc.
Acești oameni, ale căror vieți au fost marcate și, uneori, distruse de contactul accidental cu diverși reprezentanți ai foștilor aliați vestici, nu au fost, într-adevăr, uitați – pur și simplu, n-au fost niciodată cunoscuți, iar poveștile lor, niciodată spuse.
Printre ei sunt și două femei – Valentina Costa-Foru și Alexandra (Șura) Greaznov (Wassilko), acuzata și acuzatoarea ei –, pe care le despărțeau vârsta (erau născute la distanță de două decenii) și statutul social, dar le apropia experiența de viață: ambele fugiseră de bolșevici într-o țară străină.
Valia (după cum i se spunea în familie) Costa-Foru era mică de înălțime (1,59m), avea ochi căprui, părul castaniu, în curs de încărunțire, pe care și-l ondula, și o cicatrice după urechea stângă; avea 54 de ani atunci când a fost arestată de autoritățile române, sub bănuiala de înaltă trădare.
Se născuse Valentina Iacovlev, la începutul secolului, pe 20 februarie 1900, la Varșovia, și absolvise șapte clase de liceu, în 1917, la Harkov (Harkiv, în actuala Ucraină). La fel ca Șura Greaznov, cea care-o acuza de spionaj în favoarea britanicilor, era rusoaică – o rusoaică „albă”, care-și părăsise țara după Revoluția bolșevică. În 1921, Valia ajunsese, împreună cu fratele ei Nicolae, de la „Nepropetrovsk” (Dnipropetrovsk – Dnipro, acum în Ucraina), prin Crimeea și Istanbul, în România, divorțând de primul soț, un anume locotenent Gavaricenco, activ din 1919 în armata albă a lui Vranghel, și se angajase ca modistă la București, unde învățase să facă pălării (după mai multe tentative de a se face contabilă ori funcționară la bancă). Deși tatăl ei fusese colonel în armata țaristă și proprietar a câtorva zeci de hectare de pământ, Valia nu venea dintr-o familie nobiliară și nici foarte bogată.
E probabil ca spaima de represaliile de după înfrângerea „albilor” s-o fi făcut să plece și e posibil ca ea să-și fi încercat norocul, la fel ca mulți exilați ruși, și în Franța (în 1924, a plecat de la București la Paris). Cu siguranță, însă, opțiunea de a veni inițial în România a fost legată de faptul că fratele ei, cu cinci ani mai mare și ofițer de artilerie în armata țaristă (după Revoluția din Octombrie, se înrolase în armata lui Denikin), instruise trupele românești, la Galați, într-o misiune organizată de francezi, în a doua parte a Primului Război Mondial. Părinții lor au ajuns ulterior și ei în România, via Polonia, plătind o sumă semnificativă, în aur, unor contrabandiști, pentru ieșirea din Rusia.
În final – în 1931 –, Valia s-a căsătorit cu Alexandru Costa-Foru, unul dintre cei zece copii ai avocatului și militantului pentru drepturile omului C.G. Costa-Foru, și a rămas în România. La fel ca frații săi, Alexandru Costa-Foru (n. 1899) urmase studii superioare realiste (absolvise Inginerie mecanică în Belgia), se specializase în străinătate, iar în 1954 era angajat la Fabrica Adesgo. Spre sfârșitul regimului comunist (în 1986), C.G. Costa-Fora avea să fie celebrat, într-o carte dedicată activității lui, ca „un mare democrat”, însă la începutul anilor 1950, fiii și fiicele lui erau atent monitorizați de Securitate, pentru buna rațiune că întregul lor mod de viață, mai ales „relațiile cu străinii”, era potențial suspect.
Conform anchetatorilor români, soții Costa-Foru au cumpărat, în 1935, o fermă cu o „așezare pitorească”, la Popești-Leordeni – 11 hectare pe vechea Șosea Oltenița. Ferma mare Popești-Conduratu era a familiei și aparținuse, inițial, bunicului matern al lui C.G. Costa-Foru, boierul Alexandru Conduratu. În 1935, anul morții lui C.G. Costa-Foru (conducând la împărțirea averii familiei), Alexandru cumpărase cele 11 ha de la Elena (Lintza) Cantacuzino, sora de tată a răposatului Costa-Foru. Vara, Valia și Alexandru veneau foarte des la Popești-Leordeni. Iarna, cei doi și-o petreceau în București, într-un apartament de pe str. Berzei nr. 14.
Această proprietate, de 21 ha, de la Popești-Leordeni e punctul central al acuzațiilor la adresa Valiei Costa-Foru: după întoarcerea armelor (mai precis, din august până în noiembrie) 1944, mai mulți ofițeri britanici fuseseră încartiruiți în casa de-acolo, aflată în apropierea unui aeroport folosit de „Aviația engleză”. Din același motiv, din martie până în toamna lui 1945, tot acolo fuseseră cazați comandanții unui regiment sovietic de infanterie, iar apoi, aceeași casă fusese rechiziționată pentru „Bunurile sovietice” și-n ea fuseseră cazați ofițeri și „civili” responsabili de activitățile aeroportului. În noile condiții, aeroportul era folosit, la finalul anilor 1940, de forțele URSS și, apoi, de cele românești (mai exact, fusese, la un moment dat, predat de aviația sovietică aviației românești). În ’49, operațiunile militare fiind încheiate, o parte a imobilului a fost închiriată colectivului societății „Textil Moscova”, iar în 1951, a fost instalat acolo „căminul de copii” al Fabricii Adesgo. La fermă erau mai multe corpuri de clădiri (acum demolate) – o casă cu etaj și nouă camere, una cu două camere, „pentru grădinar și administrativ”, o alta cu trei camere, un atelier și o bucătărie de vară.
Condițiile pentru o suspiciune de spionaj erau ideale: Valentina Costa-Foru (care, în mod evident, vorbea cât se poate de curent limba rusă) cunoștea personal militari britanici (și oameni de la Legația britanică), care o vizitau chiar și în 1947-1948, și avea acces direct la ce discutau și făceau sovieticii în legătură cu aeroportul de la Popești-Leordeni. Interacționase și cu unii, și cu alții mai mult decât soțul ei (care-și petrecea o parte consistentă a timpului la serviciu, în timp ce Valia era casnică), avea acces la tot ce se vorbea în rusă și, prin propria biografie, nu era tocmai o prietenă a regimului de la Moscova. Trebuie spus că dna Costa-Foru vorbea franceză, nu și engleză, iar comunicarea ei cu britanicii a luat avânt odată cu apariția unui ofițer, numit în dosare maiorul Klinghard, foarte bun cunoscător de rusă, căci (și) mama lui era o rusoaică autoexilată după 1918, însă la Londra. Ofițerul britanic era căsătorit, se pare, cu o aviatoare româncă, iar în vizitele de la Popești-Leordeni cei doi veneau însoțiți de o altă rusoaică stabilită în România – aviatoarea Nadia Russo (în 1954, Russo executa o pedeapsă, tot de înaltă trădare pentru relații cu britanicii, de șapte ani de închisoare, pronunțată în 1951).
Pe Klinghard, Valiei i-l prezentase – tocmai fiindcă vorbea rusește și, probabil, știa câtă plăcere îi face să discute cu un rusofon nesovietic – cumnata ei, sora lui Alexandru, Xenia Andreescu, fostă membră în echipele monografice ale lui Dimitrie Gusti.
*
Alexandra (i se spunea Șura) Greaznov(a), căsătorită Vasilko (sau Wassilko) era una dintre angajatele Legației britanice de plan secund (avea activități secretariale și de traducere), arestată într-un al doilea val de acuzații de spionaj la adresa englezilor, în decembrie 1953. (Primul astfel de val a fost cel, mult mai cunoscut, din 1949-1950, căruia i-au căzut victime surorile Samuelli, prințesa Eleonora Bunea de Wied și alții, condamnați ulterior la ani mulți de muncă silnică.) Odată cu Șura fusese reținută, tot pentru spionaj pro-britanic, și cumnata ei (sora soțului), Ecaterina Ciplea. Dacă dna Vasilko apare, vag menționată (se spune că în decembrie 1955 încă aștepta să fie judecată), în cartea lui Deletant, Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ciplea nici măcar nu e pomenită.
În ancheta de după arestare, Greaznova a acuzat-o pe Valia Costa-Foru – pe care o vizitase și o cunoștea prin intermediul britanicilor – nu doar de relația cu Klinghard, ci și de întreprinderi de intelligence tot mai îndrăznețe, de la un interogatoriu la altul, până la a fi otrăvit o fântână de la fermă și a fi adăpostit la Popești-Leordeni niște parașutiști lansați de britanici, în 1950, și a le fi intermediat acestora legătura cu Legația (unde tocmai se operau rețineri pentru… spionaj), iar Ciplea a sugerat că avea legături cu diverși alți suspecți de înaltă trădare, deja arestați.
Valentina Costa-Foru a fost ținută în arest preventiv – la Jilava – din 24 martie 1954 până pe 31 martie 1955, mai bine de un an. Pentru a o „persuada” să-și recunoască faptele (cele expuse de Greaznova), anchetatorii (în principal, locotenentul Nicolae Dumitrășconiu) i-au interzis, după o lună de negări ale ei, „dreptul de a dormi pe timpul zilei” – în condițiile în care aplicau, în anchetă, metoda „cercetării neîntrerupte”: o interogau, de pildă, zilnic sau o dată la două zile, de la ora 16.30 la 23.40 sau la miezul nopții, de la 11 noaptea la aproape 1 dimineața ori de la ora 21.00 la 3 dimineața.
Toate procesele-verbale de interogatoriu sunt completate olograf, în mod flagrant, de către ofițerul anchetator (chiar și luarea la cunoștință, tot olografă, privind mandatul de arestare preventivă e scrisă de aceeași mână ca mandatul însuși) – româna nu era, mai ales în scris, limba în care Valentina Costa-Foru se simțea cel mai confortabil.
Supusă acestui ritm inuman de nesomn și anchete, într-o limbă care nu-i era cea maternă, Valia a început să recunoască ceea ce-i punea în cârcă Șura: „trebuie să fie totul așa cum ea a declarat”; „Adevărul e în declarația Șurei, ea a ținut mai bine minte, de cât (sic!) mine”; „Șura ține mai bine minte datele”; „Șura nu minte, doar greșește uneori”.
În nicio declarație de la interogatorii, Valia nu accepta că a încălcat vreo lege a țării (cel puțin până când a ajuns să vorbească despre patru cocoșei de aur pe care-i ascunsese și din care, uimitor, „organele” nu găsiseră decât unul, la un supliment de percheziție), însă, de la un punct încolo, a început ea însăși să-și supraliciteze „activitățile informative”. De exemplu, i-a spus anchetatorului (într-o „ședință” de întrebări și răspunsuri de 14 ore) că-l informa pe Klinghard despre numărul avioanelor sovietice de pe aeroportul de la Popești-Leordeni, pe care-l aflase din discuțiile ofițerilor și trimițând-o în „spionaj” pe bucătăreasa ei, Victoria Stoica. Singura problemă pentru dovedirea respectivului spionaj era că, așa cum aveau să afle mai târziu anchetatorii de la bucătăreasa Victoria, tot satul știa câte avioane erau pe aerodrom – pentru buna rațiune că le vedeau din drum, de pildă când veneau spre fermă, și nimeni nu încerca să le ascundă.
O parte a interogatoriilor erau o clasică operațiune de pescuit ce mai cade: pentru că era deja clar că Valia avea legături cu micile comunități rusofone din București, au început s-o chestioneze despre ele. Ceea ce rezultă sunt povești despre returnarea forțată în URSS a mai multor familii de exilați antibolșevici, viața cotidiană a refugiaților polonezi (de la niște studenți polonezi, Valia învățase să facă papuci/pantofi de pânză), despre cei bănuiți de împricinați că turnau colonia rusă la Securitate sau istoria dubioasă a unui anume basarabean Ivan stabilit la Popești-Leordeni, pictor talentat și posibil soldat/ofițer sovietic fugit dintr-un lagăr nazist pentru prizonieri de război, care plângea auzind muzică militară sovietică la patefonul familiei Costa-Foru și care, în final, fusese arestat în 1953.
Din infinitele anchete, iese la lumină o întreagă lume și un mod de viață: soților Costa-Foru aveau mereu invitați la Popești-Leordeni, fiindcă le plăcea „să se amuze” și-și permiteau financiar. Aveau un grădinar și personal numeros în casă și-n curte. Chiar și cu sovieticii (de care spunea că inițial îi fusese frică și că, la rându-le, și ei se temeau de gazde), Valia făcea plimbări călare, se conversa cu ei despre muzică, teatru și cărți și le însoțea pe soțiile ofițerilor la cumpărături ca-n „vechiul mod de viață”. Într-una dintre vizitele la Popești-Leordeni, maiorul Klinghard a tras cu revolverul după păsări. Se serveau aperitive înainte de cină și se juca bridge. Costa-Forii aveau relații strânse cu frații și surorile lui Alexandru (și familiile lor), se vizitau des și se ajutau întotdeauna. Chiar și înghesuiți într-o anexă, continuau să primească oaspeți.
*
Odată oprită „cercetarea neîntreruptă” (se prea poate ca Valia să fi și clacat fizic, căci i s-a redat „dreptul la pat” și a primit regim medical), anchetata a revenit la declarațiile inițiale și a încetat să mai fie de acord cu lucrurile de care era acuzată. A spus că a inventat lucruri „Fiindcă nu am avut altceva de spus și numai prin asta am văzut posibilitate să mă lase să dorm”. Și mai târziu, în octombrie 1954 și ianuarie 1955, anchetatorii au încercat să-i restrângă din nou dreptul la odihnă pe durata zilei, ceea ce condiția ei fizică nu permitea (conform fișei penale, suferea de varice și de bronșită cronică, iar în decembrie 1954 a făcut o colită de fermentație).
După 12 luni în care își susținuseră și amplificaseră acuzațiile, și Alexandra Greaznov, și Ecaterina Ciplea și le-au retras în totalitate, în februarie 1955. Cum verificările declarațiilor s-au făcut „și prin posibilitățile noastre interne”, cum se spune în referatul de încheiere a cercetărilor, anchetatorii au testat verosimilitatea pretinselor fapte apelând la agenți conspirați (pare că i-au verificat Valiei și posibilele activități din 1919-1921, pe când fugea dintr-o țară în alta). Mai mult ca sigur, tot anchetatorii le-au cerut celor două să renunțe la alegații pe care nu le puteau corobora.
După un întreg an, așadar, pe 6 martie 1955, anchetatorii au ajuns la concluzia că acuzele Șurei Greaznova, retractate de ea însăși, de altfel, erau „legende neverosimile și contradictorii”, iar despre „dușmanii poporului” pomeniți de Ecaterina Ciplea ca fiind apropiați ai Valentinei Costa-Foru, Valia nici nu avea habar cine sunt. Era vorba despre oameni dintr-o generație mai în vârstă și care frecventau cercuri regaliste străine de familia Costa-Foru (pentru că anchetatorii suspectau, probabil, că toți „burghejii” se cunoșteau între ei, Valia fusese întrebată și despre familia Știrbei; pentru că nu-i cunoșteau pe niciunul, ea raportase cu maximă inocență toate bârfele din târg despre relația dintre Barbu Știrbei și regina Maria).
„Studiind origina (sic!) și poziția socială a lui COSTA FORU VALENTINA, într-adevăr rezultă că ea nu poate fi o prietenă a regimului nostru, însă pentru faptul că nu există elementul infracțiune în acest caz, PROPUNEM punerea în libertate a lui COSTA FORU VALENTINA”, a decis Ministerul Afacerilor Interne la final de martie ’55.
Valentina Costa-Foru a murit la București, în noiembrie 1990, la 26 de ani de la decesul soțului ei. Așa cum se angajase, sub semnătură, la eliberarea de la Jilava, nu a povestit niciodată familiei extinse cele petrecute în anchetă, iar nepoții n-au știut niciodată despre anul petrecut de ea la închisoare.
Dar motivul pentru care a acuzat-o în 1954, atât de insistent, Șura Greaznov pe Valia Costa-Foru de fapte de spionaj e o altă poveste ce merită spusă.
(Va urma)
_______
ACNSAS, Fond Penal, dosar 0006859, vol. I și II
Denis Deletant, Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, traducere de Adina Avramescu, Humanitas, București, 2019
Mulțumiri speciale dnei Ioana Nicolau Costa-Foru.
