În vremurile complicate pe care le trăim miza alegerilor prezidențiale crește exponențial de la o zi la alta. Poate că, având în vedere cum s-a complicat situația internațională, este mai bine că alegerile prezidențiale se repetă în mai, pentru că avem o șansă – infimă, dar reală – de a alege un președinte mai adecvat imperativelor securității naționale decât am fi putut să o facem în decembrie și de a depăși impasul creat prin nominalizarea în acest an a unor candidați foarte slabi.
Ca întotdeauna, nu suntem pregătiți pentru crizele care izbucnesc în jurul nostru sau cele care ne afectează de la distanță, pentru că avem o clasă politică submediocră. Ca atare, nu am fost pregătiți nici pentru schimbarea de paradigmă de la Washington, adică pentru venirea unui președinte căruia îi lipsește claritatea morală, tratează soarta popoarelor și a națiunilor în funcție de ceea ce crede el a fi interesele comerciale americane și crede că este o dovadă de inteligență să lucrezi cu dictatorii și să arunci peste bord valorile democrației liberale pe care s-a întemeiat America.
Slabi la capitolul „claritate morală”, care include printre altele și diferențierea agresorului de victima agresiunii, liderii coaliției de guvernare, care se declară pro-europeni, au crezut că vor putea să se situează ca până acum „între scaune” și să aștepte să vadă cine va câștiga partida: Ucraina sau Rusia (ar prefera Rusia, pentru că le este mai ușor să se adapteze la directivele oamenilor puternici, dar nu o spun); America lui Trump, amorală și cinică, diferită de cea pe care o iubeam cândva, sau Europa (evident îl preferă pe Trump, amoral și bădăran ca ei, dar nu vor să piardă banii europeni).
A fost așadar dificil pentru liderii coaliției să reacționeze onorabil atunci când a devenit evident că discursul președintelui Trump privitor la Ucraina preia prioritățile Kremlinului, care îl răsplătește cu laude, sau că vicepreședintele JD Vance și jolly joker-ul Casei Albe Elon Musk nu au nicio jenă să se amestece în alegerile din Europa și să sprijine pe față extrema dreaptă din Germania și din România.
Nici nu știm dacă au reușit să afle că ideologii clanului de milionari din Silicon Valley, de genul Curtis Yarvin, Steve Bannon și Michael Anton, vor să lase Europa pe seama lui Putin, ca să distrugă el democrația liberală, definită ca „stângistă”; sau dacă își dau seama că Trump nu are niciun plan de pace în Ucraina, că vrea doar să o spolieze de minerale rare și să o lase apoi la dispoziția lui Putin, fluturând în fața lumii un acord de încetare a focului pentru a putea pretinde Premiul Nobel pentru Pace, chiar dacă Putin va încălca acel acord la fel cum a încălcat și acordurile de la Minsk negociate „magistral” de Angela Merkel.
Se vor fi gândit ei la consecințele catastrofale pentru România ale planului lui Trump de a-l reabilita și întări pe Putin pe plan internațional pentru a-l transforma într-un aliat cu ajutorul căruia să poată contracara ascensiunea Chinei? Pentru că este evident că acel plan prevede abandonarea Ucrainei și a Europei, care o susține. În sfârșit, au calculat oare strategii noștri că poate Putin nu vrea de fapt încetarea războiului, pentru că, pe de o parte, așa cum argumenta generalul (r) Virgil Bălăceanu, Ucraina deține încă 3000-4000 de kilometri pătrați în regiunea rusă Kursk, pe care, dacă se opresc ostilitățile armate și încep negocierile, Ucraina îi poate utiliza ca monedă de schimb pentru propriile teritorii; iar pe de altă parte, după cum arată presa britanică, economia Rusiei a devenit aproape exclusiv o economie de război, care s-ar putea bloca dacă se ajunge la pace?
Fostul economist șef al FMI, Simon Jones declara sâmbătă pentru The Daily Telegraph că Putin îl „joacă pe degete pe Trump” și Trump nu înțelege. Corelați această apreciere cu iritarea lui Trump atunci când Zelenski i-a demonstrat că Putin este de fapt un agresor criminal sau cu declarația aceluiași Trump că este doar un mediator între Rusia și Ucraina, nicidecum un susținător al Ucrainei, victimă a agresiunii. În sfârșit, cum poate fi calificată o echipă prezidențială care face totul pentru a-l umili în fața întregii lumi pe liderul unei națiuni care se luptă eroic de trei ani cu un agresor criminal, în schimb pe Putin îl copleșește cu laude? Este termenul de „gangster” adecvat sau este prea blând?
Cred că este deja prea mult pentru capacitatea liderilor noștri politici aflați la guvernare mai întâi de a înțelege ce se întâmplă în jurul lor și apoi de a elabora un răspuns politic care să țină cont de interesele României fără a fi totuși o capitulare în fața presiunilor forțelor anti-democratice, sau cel puțin amorale, din care se pare că face parte astăzi Administrația Trump.
În tot cazul, prima reacție a guvernului Ciolacu a fost să-i livreze echipei Trump pe frații Tate, cum i s-a cerut, și să se enerveze apoi că ministrul de Externe Emil Hurezeanu a spus public că trimisul special al lui Trump, clovnul politic sinistru Richard Grenell, s-a interesat de soarta celor doi proxeneți iubiți de anturajul președintelui american. Că doar trebuia să credem că procurorii au acționat independent, nu la ordin politic, atunci când le-au ridicat interdicția de a părăsi România.
Interesant este că Marcel Ciolacu a împrumutat chiar ceva din bădărănia tandemului Trump-Vance pentru a-l amenința public pe ministrul Hurezeanu că „îl trimite acasă” dacă mai comunică fără să i se dea voie. De abia aveam și noi un ministru care, deși imperfect, comunica altfel decât în limba de lemn uzuală la București și apăra România în fața atacului imund al lui JD Vance, că s-a trezit Ciolacu să corecteze „deviaționismul european” al unui ministru de Externe prea intelectual pentru psd-iști.
Mai grav este că această manifestare a premierului Ciolacu confirmă, sub pretextul necesității menținerii unei bune relații cu SUA (care nu poate fi negată) o sincronizare a sa cu cercurile izolaționiste din România. Acestea și-au trimis emisarii la Washington să „pupe inelul” sultanului Trump și și-au trâmbițat fără ocolișuri trumpismul și ostilitatea față de Ucraina.
De altfel, Marcel Ciolacu a preluat din discursul lor și „anti-soroșismul”, ca să nu ne facem vreo iluzie în privința deschiderii sale față de societatea civilă (unii dintre noi chiar nu le aveam). Probabil a făcut-o din convingere, nu doar drept mulțumire pentru manevrele politice rudimentare prin care AUR a depus o moțiune de cenzură împotriva guvernului Ciolacu, deși nu avea nicio șansă să o treacă prin Parlament, doar pentru a-i asigura acestuia câteva luni de liniște, până după alegerile prezidențiale, știut fiind că în această sesiune nu mai poate fi depusă altă moțiune cu aceleași semnături. Comuniunea PSD-AUR este astfel confirmată atât de manevrele din Parlament, cât și de sincronizarea afinităților internaționale.
De altfel, și candidatul coaliției de guvernare, Crin Antonescu, trezit din somn la două zile după dezastrul de vineri de la Casa Albă, a declarat, la unison cu „independentul” Victor Ponta, că România trebuie să se alinieze cu SUA (adică cu Trump), adăugând că sprijinul pentru Ucraina este „conjunctural”. Nici vorbă de „claritate morală” sau diferențierea agresorului de victimă. Dar cine se aștepta la astfel de criterii din partea unor golani politici ca Antonescu, Ponta sau Ciolacu?
În acest context, ne dăm seama că, dacă va ajunge președinte, Crin Antonescu va avea mari dificultăți să urmeze politica UE de întărire a capacității militare a Europei și de susținere activă și continuă a Ucrainei, adică tocmai linia stabilită duminică la Londra de o serie de lideri politici din Europa, Canada și Turcia, care se pregătesc de constituirea unei coaliții a celor doritori să apere Ucraina și să-i aducă o pace durabilă – nu simulacrul de care vorbește Trump.
Dacă este greu să ți-i imaginezi pe Antonescu sau pe Ponta în fotografia de grup de la Londra, poți să-l încadrezi acolo pe Ilie Bolojan. Este adevărat că poziția sa inițială nu a fost cea pe care mulți ar fi dorit-o, adică de solidaritate cu Ucraina, ci a strălucit prin pragmatism și atenție față de majoritatea electoratului român care este ostilă Ucrainei. Poate că a ascultat prea mult de consilierii săi veniți din alte vremuri. Dar sigur nu a generat dubii privind alegerea între agresor și agresat și nu a fost o plecăciune față de echipa Trump-Vance. Și față de Emil Hurezeanu a avut un ton măsurat, recomandând doar „o atitudine mai rezervată”.
Din păcate, Ilie Bolojan nu candidează la președinție, cel puțin nu atâta vreme cât și-a declarat susținerea pentru candidatul unic Crin Antonescu. Ar candida însă probabil dacă domnul Antonescu ar fi convins să se retragă și coaliția s-ar lărgi cu USR, ceea ce nu ar fi tocmai rău, pentru că i-ar scoate din scenă onorabil pe Nicușor Dan și pe Elena Lasconi, care manifestă serioase carențe de autoritate. Iar pentru Marcel Ciolacu ar rezolva problema lui Victor Ponta, care abia așteaptă să-i poată reproșa eșecul previzibil al lui Crin Antonescu pentru a-i contesta poziția de lider al PSD. Nu cred că se îndoiește cineva că Bolojan l-ar spulbera pe Ponta la urne și că ar putea fi votat și de o parte a electoratului anti-sistem. Totodată, Marcel Ciolacu ar putea rămâne premier, pentru că Ilie Bolojan probabil nu i-ar cere demisia dacă ar fi ales președinte. Nu ne bucurăm, doar tolerăm un compromis necesar.
Aceste calcule pot explica entuziasmul subit al premierului pentru negocieri cu USR, după ce i-a dat afară de la negocierile din decembrie, și sugestia că toate patru formațiunile ar putea susține „un candidat unic”. Indiferent de interesele domnului Ciolacu, aceasta ar fi acum singura variantă în care România ar avea șansa să fie condusă de un personaj decent, serios și cu autoritate. Va mai prinde el curaj în politica internațională pe parcurs. Nu este o variantă ideală, dar este singura dătătoare de speranță.
Dar vor putea actualele formațiuni politice pro-europene să ducă până la capăt un asemenea demers? De răspunsul la această întrebare depinde și viitorul nostru, care astăzi, cu actuala galerie de candidați, arată cât se poate de prost.
