Am auzit de prea multe ori interogația cumva auto-compătimitoare: „De ce n-am avut și noi un Havel?”
Adevărul este că l-am avut, dacă prin Havel înțelegem convergența dintre acțiune politică și conștiința morală. S-a numit Corneliu Coposu.
A trecut cu exemplară demnitate prin temnițele comuniste. Când a fost eliberat, în 1964, dictatorul de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, i-a oferit un post de demnitar la Arbitrajul de Stat. L-a refuzat.
În anii dictaturii lui Ceaușescu a respins orice concesie. Era structural vertical. Se mefia de lingușitori și îi detesta pe veleitari.
A trebuit să reconstruiască un partid democratic cu materialul uman moștenit din comunism.
Era perfect lămurit privind jocurile unor Măgureanu, Aurel Dragoș Munteanu și câți alții.
Îmi amintesc discuțiile avute privitor la desemnarea candidatului unic al CDR.
Eu îl susțineam pe N. Manolescu. Domnul Coposu îl simpatiza, dar lega aceasta desemnare de un angajament public monarhist. Manolescu nu l-a făcut. Revenind din Franța, nu s-a oprit la Versoix.
Emil Constantinescu a simulat monarhismul doar pentru a intra in gratiile adevăratului lider moral al României. Își visa de fapt tronul prezidențial. Pe care l-a ocupat vreme de patru ani fără să lase nimic demn de notat în istoria acestei țări. Feriți-vă de orgoliul umililor.
Ar fi stat lucrurile altfel dacă domnul Coposu ar fi trăit încă doi, trei ori mai mulți ani?
Știu, e contrafactual, dar nu pot să nu mă întreb. Eu unul cred ca da.
Poate că s-ar fi putut reînnoda continuitatea constituțională a statului român. Poate că România de azi ar semăna mai mult cu Spania decât cu cleptocrațiile autoritare din fosta Uniune Sovietică.
Din partidul pe care l-a condus s-a ales praful și pulberea. Vocabularul creștin-democrației a fost uzurpat de foști activiști ideologici. Au rămas prea puțini pe baricade.
Domnul Ticu Dumitrescu, Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu. Când ne-am trezit cu adormitul Victor Ciorbea pe post de premier țărănist știam că deriva se va petrece negreșit.
Sigla partidului lui Maniu, Mihalache și Coposu a fost subtilizată de un nimeni.
În 1993, parcă, stăteam la Hotelul Continental. La rugămintea domnului Coposu m-am întâlnit cu câțiva tineri parlamentari țărăniști.
Le-am vorbit despre conceptul strategic al societății civile. Luau notițe. Era acolo și politologul Dan Pavel, cred că a povestit momentul. Din păcate, ideea întăririi democrației prin simbioza partide-asociații informale a fost repede abandonată.
Carierele au devenit mai importante decât ideile.
După 35 de ani, lucrurile sunt cât se poate de limpezi.
„Democrația originală” era opusul democrației. Un travesti. O impostură.
„Democrația este un concept labil” îmi explica un sociolog devenit ideolog fesenist. Infiltrarea și emascularea partidelor democratice a fost un obiectiv crucial al grupului nomenclaturisto-securist care a confiscat puterea în primele zile și nopți de după 22 decembrie.
Nimeni nu-i deranja mai mult decât Corneliu Coposu. Era arhetipul a tot ceea ce ei nu erau. Avea carisma unui simbol nepătat. Un magnetism al onoarei.
Reprezenta o continuitate cu ceea ce fusese samavolnic suprimat la 6 martie 1945, în noiembrie 1946 și pe 30 decembrie 1947.
Era memoria vie a unei națiuni mințită și umilită vreme de decenii. Au urmat nenumărate mizerii.
A rămas neînduplecat în opțiunile sale democratice. Asemeni lui Iuliu Maniu, a admirat democrația americană.
Știa că acolo unde statutul autonom al cetățeanului este subminat, democrația se află în gravă suferință.
