Deși putem răsufla ușurați că AfD, partidul autoritarist anti-european nu a obținut rezultatul spectaculos la care spera la alegerile parlamentare de ieri din Germania, făcându-și de râs susținătorii neo-fasciști de peste Ocean, înțelept este să nu ne grăbim cu șampania, ci să ne facem mai degrabă o cafea neagră, foarte tare.
Într-adevăr, conservatorii mainstream din CDU/CSU s-au situat pe primul loc, dar au obținut mai puțin decât sperau (28,5% potrivit calculelor preliminare), iar liderul lor Friedrich Merz, deși va fi probabil cancelar, nu va dispune de majoritatea necesară unor reforme economice necesare și mult întârziate, sau contracarării valului migrator care a dus, prin incapacitatea guvernului federal de a-i integra pe imigranți și reticența acestora din urmă de a respecta valorile țării pe care au ales-o, la creșterea spectaculoasă a AfD. Deși AfD nu va fi la guvernare, partidul și-a dublat numărul de mandate din Bundestag și va deveni astfel o forță politică mult mai vizibilă.
Nu ne place să o recunoaștem, dar undeva, dincolo de fondul odios al atacului la adresa UE și exonerarea Rusiei și Chinei de orice vină, JD Vance avea dreptate să le ceară guvernelor europene să vorbească cu „poporul”. Doar că trebuie să înțelegem prin acest dialog respectarea preocupărilor cetățenilor germani, nu colaborarea cu AfD, și să recunoaștem că nici CDU/CSU, în era Merkel, și cu atât mai puțin fosta coaliție „a semaforului”, condusă de social-democrații complet inadecvatului Olaf Scholz, nu au răspuns îngrijorărilor cetățenilor germani față de fenomenul imigraționist, dovedind că nu sunt capabili de nicio soluție mai ales în momentele în care oamenii erau înjunghiați sau călcați cu duba de imigranți nemulțumiți sau detracați. Să fie oare întâmplător că toți atentatorii proveneau din comunitățile acestora din urmă, sau că turcii din Germania au votat masiv pentru Erdogan?
Deși peisajul politic din Germania este deprimant de fragmentat, să ne bucurăm totuși că există posibilitatea unui cordon sanitar care va izola, deocamdată, AfD, și, mai ales, că viitorul (probabil) cancelar, Friedrich Merz, se angajează la un efort de construcție treptată a unei independențe a Europei față de SUA. Nu este vorba de o ruptură, ci de mobilizarea resurselor europene, care nu sunt deloc neglijabile, în scopul apărării intereselor unei Europe democratice și liberale în fața agresiunii Rusiei, susținute astăzi de Administrația Trump.
Ar putea oare România să se ridice și ea la nivelul acestei decizii de salvare a valorilor europene? Deocamdată nu suntem siguri că au înțeles necesitatea ei.
În spațiul public suntem asaltați de trumpiștii autohtoni, cripto-putiniștii sau politicienii fără idei care ne spun că Trump face doar exerciții retorice ostile față de Ucraina, dar, în fond, ar avea el o strategie sofisticată de a asigura securitatea Ucrainei și a-l pune la punct pe Putin.
Totuși, niciun analist serios din Occident nu bagatelizează impactul discursului pro-Putin și al atacurilor sale virulente la adresa președintelui Zelenski, căruia i se cere să-și vândă pur și simplu țara fără a primi în schimb nicio garanție de securitate. Dimpotrivă, toți le consideră semnale ale unor vremuri incerte care amenință valorile democratice occidentale și alianțele care au asigurat reziliența lumii noastre așa cum o știm. Doar amatorismul dâmbovițean mai privilegiază încrederea în Donald Trump și banda de neo-fasciști care zburdă în jurul lui cu drujba în mână și salutul fascist la vedere.
Am mai scris despre „iluminismul întunecat” și profeții lui care promovează predarea Europei lui Putin pentru ca el să nimicească democrația, liberalismul și tot „stângismul” care le este asociat, deci nu revenim, mai ales că, pentru decidenții de la București, pare prea obositor să privească realitatea în față și cu atât mai greu să conceapă o politică realistă și curajoasă de apărare a valorilor democratice în fața asaltului Rusiei și a armatei din umbră a rezerviștilor securiști și a complicilor lor din servicii și din mediul de afaceri, care au construit și promovat personajul Călin Georgescu valorificând frustrările justificate și nejustificate ale celor care cred că li se cuvine mai mult decât pot avea în virtutea pregătirii lor profesionale și deciziilor lor morale și politice.
Admitem că problema generată de ascensiunea lui Arturo Ui – Georgescu nu este ușor de rezolvat, mai ales în lumina presiunilor pro-Georgescu exercitate de cercurile apropiate de președintele Trump. Acestea au fost receptive la mesajul armatei din umbră de care vorbeam mai sus, similar și bine coordonat cu mesajul Kremlinului – noua Mecca a extremiștilor republicani.
Oamenii rețelei CG, bine ancorați în servicii, ca George Simion și Victor Ponta, au frecat bine podelele de la curtea Regelui Donald, în timp ce diplomația noastră oficială încă se mai gândește ce canale de comunicare ar putea găsi cu noua stăpânire de la Washington.
Dar cum să discuți cu oamenii lui Trump sau cu Trump însuși fără să-ți trădezi valorile democratice, aliații europeni și Ucraina, singura țară care mai stă în calea ambițiilor lui Putin de a aservi Europa intereselor sale? Sper că măcar cineva din conducerea politică a țării noastre a auzit și înțeles ce a declarat la BBC fostul șef al MI6, Alex Younger, și anume că nu teritoriile îl interesează pe Putin, deși dezvoltatorul imobiliar Trump doar asta înțelege, ci suveranitatea Kremlinului asupra Europei. Miza este deci enormă și depășește capacitatea de decizie și acțiune a conducerii noastre, nu în ultimul rând pentru că forțele politice pro-europene însele, aflate la guvernare, nu prezintă, de fapt, un front unit împotriva extremiștilor.
Turbulențele generate de extravaganțele retorice criminale ale lui Trump și ale adepților săi au pus în umbră turbulențele politice din interiorul PSD. Ele au străbătut la lumină prin reacția lui Marcel Ciolacu la demersul politic al AUR de a renunța la depunerea moțiunii de cenzură.
Liderul PSD a avertizat criptic că ținta moțiunii nu era el, ci candidatul unic la președinție. Din ce s-a mai aflat mai târziu pe surse, coroborat cu agitația agresivă a lui Victor Ponta și cu lipsa de reacție a conducerii PSD la atacurile virulente împotriva „sorosiștilor” din PSD, care fac parte din echipa lui Ciolacu, înțelegem că moțiunea avea drept scop de fapt ruperea PSD, prin dezertarea prietenilor psd-iști ai AUR și POT, conduși de noul Gauleiter, Victor Ponta, supus și promotor necondiționat al camarilei neo-fasciste a suveranului Trump.
În culise așteptau trepidând Mihai Tudose, Paul Stănescu, Gabriela Firea și alți „patrioți”. Susținerea pentru candidatul unic Crin Antonescu nu ar mai fi fost deci unanimă, dacă psd-iștii ar fi migrat spre Ponta. „Frumoasa prietenie” de care vorbea Crin Antonescu când a fost validat de PSD constă așadar în securizarea, fie și precară, a poziției lui Ciolacu în fruntea unui partid care tânjește după autoritarismul pro-putinist al lui Călin Georgescu.
Cum altfel să explici lipsa de reacție a aceeași conduceri psd-iste la prezența la protestele georgiștilor a steagurilor rusești și a simbolurilor Z (emblematic pentru agresiunea asupra Ucrainei) și Q, al mișcării conspiraționiste Qanon, care îl susține pe Trump și ai cărei adepți au luat cu asalt Capitoliul acum patru ani, când lui Trump nu i-a convenit rezultatul alegerilor?
Cine să i se opună deci în mod credibil lui Călin Georgescu, dacă principalul partid al coaliției de guvernare nu este sigur pe valorile sale democratice? Situația este dramatică de fapt, pentru că opțiunile nu sunt deloc ofertante.
Poate oare România să cedeze presiunilor americane și să-l valideze pe CG, adică să nu-i conteste candidatura ca să nu-l supere pe detracatul Elon Musk și pe vicepreședintele Vance, pionul lui Thiel? Dacă cedezi la acest capitol, atunci ți-ai bătut joc de propria instanță constituțională (CCR) și anulezi practic toată justificarea deciziei din 6 decembrie de anulare a alegerilor prezidențiale. Cu alte cuvinte, capitulezi fără onoare.
Doar alinierea fermă la politica UE, fără a rupe desigur parteneriatul strategic cu SUA, pe care nu-l rup nici europenii, ne poate salva de această trădare a valorilor democrației liberale.
Săptămâna trecută, la Paris, președintele interimar Ilie Bolojan a dat semne, fie și într-un limbaj de lemn, că va menține România în tabăra europeană. După care a tăcut cu grație, iar consilierul său Cristian Diaconescu a afirmat că retragerea trupelor NATO din România a fost cerută la negocierile americano-ruse de la Riad, doar pentru a retracta a doua zi, din păcate la RealitateaPlus, oficina georgistă pe care un consilier prezidențial nu ar fi trebuit să o legitimeze prin prezența sa. O bâlbâială de rău augur pentru coerența politicii noastre internaționale.
Toate aceste ambiguități și exerciții de echilibristică între scaune și luntri ale liderilor noștri „pro-europeni” numai claritate morală și intelectuală nu transmit – adică eșuează în misiunea de a apăra națiunea de pericolele care o amenință din exterior și din interior. Dar nici nu are cum să fie altfel, pentru că elita noastră politică este rezultatul contra-selecției operate de partide și servicii de-a lungul anilor, mai ales în cele două mandate prezidențiale ale lui KIaus Iohannis, care au privilegiat corupția, incompetența și obediența.
De aceea avem o guvernare atât de proastă și un premier care se joacă pe TikTok; de aceea cetățenii nu mai au încredere în partidele democratice iar cei care pot pleacă din țară; de aceea nu avem niciun candidat prezidențial pro-european care să poate fi altceva decât o nouă variantă a lui Iohannis, căci nici Nicușor Dan, nici Crin Antonescu nu vor face nimic mai mult decât a făcut fostul președinte. Uitați-vă ce au realizat în funcțiile pe care le-au deținut și vă veți lămuri.
Prost guvernați, la limita falimentului și prost conduși, nu putem articula o politică națională coerentă și decentă. Oastea de strânsură care se numește convențional elita noastră politică ar vrea să fie cu Occidentul, dar nu i-a internalizat de fapt valorile și nu știe cum să se apere de Estul autoritar, care îi este totuși mai familiar. Oferta politică este submediocră, deci viitorul rămâne incert.
Pericolul la adresa democrației este evident, pentru că, dacă este adevărat că nu avem un electorat educat, pro-european și pro-democratic, cum s-a dovedit cel german, tot adevărat este că demult nu mai avem un candidat cu forța și calibrul intelectual al lui Friedrich Merz. Tot ce au putut propune forțele noastre pro-europene este chiulangiul Crin Antonescu, protagonist al tentativei de lovitură de stat din 2012, co-lider al USL și marionetă a GRIVCO. Cu alte cuvinte întruchiparea triumfului contra-selecției a fost desemnată să ne salveze de Călin Georgescu! Nici nu știm dacă să râdem sau să plângem.
