Pe 27 și 28 mai, în Cipru a avut loc o reuniune informală a miniștrilor de Externe din UE. Printre altele, aceștia au discutat despre posibilitatea reluării dialogului cu Rusia ca parte a eforturilor de soluționare a războiului ruso-ucrainean. Deocamdată, cele 27 de state membre nu au căzut de acord asupra principiului unui negociator european și nici asupra purtării unor negocieri cu Rusia sub vreo formă. Totuși, criza petrolieră globală cauzată de războiul din Orientul Mijlociu i-ar putea împinge pe europeni spre reluarea negocierilor în condiții favorabile Rusiei, cu consecințe dezastruoase.
Samuel Johnson spunea că a doua căsătorie reprezintă „triumful speranței asupra experienței”. Aceeași ironie s-ar putea face și în privința „dialogului” cu Vladimir Putin, pe care Uniunea Europeană se pregătește să îl reia pentru că este necesar „să se vorbească cu Rusia”, pentru a nu-i lăsa acest monopol președintelui Trump.
Oare realizează europenii calea periculoasă pe care pornesc încercând să calce pe urmele lui Steve Witkoff?
În zilele noastre se vorbește mult despre diversele dificultăți cu care se confruntă regimul lui Putin. Economia se prăbușește, ucrainenii aplică acum lovituri grele Rusiei, iar entuziasmul pentru „operațiunea militară specială” se evaporă în Rusia.
Dar nu trebuie să ne lăsăm purtați de un optimism prematur în fața acestor semne incontestabile de slăbiciune. Pentru Kremlin, imaginea de ansamblu este departe de a fi negativă.
Pentru a evalua cât de departe au ajuns lucrurile din perspectiva Moscovei, să privim retrospectiv la politica rusă din 2021.
Putin a vrut să pună presiune pe Franța și Germania pentru a forța Ucraina să pună în aplicare interpretarea Rusiei asupra acordurilor de la Minsk — adică să își revizuiască constituția și să înființeze un stat federalizat în care regiunile secesioniste controlate de liderii militari pro-ruși ar fi avut drept de veto asupra deciziilor guvernului ucrainean.
Când europenii au refuzat să joace acest rol infam, Putin a închis robinetele de gaz, sperând că o Europă înghețată va veni la Moscova cerșind gaz și petrol rusesc.
Aceste așteptări i-au fost spulberate.
Putin a optat atunci pentru escaladare. La 17 decembrie 2021, Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei a dat un ultimatum Statelor Unite și NATO. Moscova a cerut ca următoarele lucruri să fie „consfințite juridic: renunțarea la orice extindere a NATO [spre est], încetarea cooperării militare cu țările post-sovietice, retragerea armelor nucleare americane din Europa și retragerea forțelor NATO la granițele din 1997.”
Ultimatumul a fost însoțit de un șantaj nuclear explicit. Andrei Kartapolov, președintele Comisiei de Apărare din Dumă, nu a umblat cu jumătăți de măsură: „Partenerii noștri trebuie să înțeleagă că, cu cât întârzie mai mult analizarea propunerilor noastre și adoptarea unor măsuri reale pentru crearea acestor garanții, cu atât este mai mare probabilitatea de a se confrunta cu un atac preventiv.”
Intențiile Kremlinului sunt la fel de transparente: „Inițiativa rusă ar putea ajuta americanii să se retragă discret din Europa Centrală și de Est”, se arată în titlul prestigiosului think tank oficial Russtrat. Ideea este de a-i face pe europeni să se îndoiască de valabilitatea garanției de securitate a SUA pentru Europa și, astfel, să permită Rusiei să dețină controlul în afacerile europene.
Deoarece Occidentul nu s-a conformat acestui ultimatum, Kremlinul și-a lansat ofensiva în Ucraina.
Cucerirea Kievului de către armata rusă avea menirea de a demonstra puterea lui Putin și de a dovedi natura iluzorie a sprijinului american. Europenii nu ar mai fi avut atunci altă opțiune decât să se încline în fața vecinului lor estic și să accepte hegemonia rusă pe continent.
Lucrurile nu au mers conform planului.
Dar Putin și-a recăpătat speranța odată cu realegerea lui Trump.
Trump părea dispus să-i acorde orice. Noul președinte l-a insultat pe Volodimir Zelenski, a fost de acord cu Moscova că președintele ucrainean este ilegitim și a lăsat să se înțeleagă că este gata să recunoască anexarea Crimeii. Pentagonul a încetat să le mai furnizeze ucrainenilor informații vitale, în timp ce Rusia a pornit la recucerirea regiunii Kursk.
Încurajat, Putin s-a prefăcut că negociază pentru a obține noi concesii de la Trump. La summitul de la Anchorage, a obținut acordul SUA de a renunța la solicitarea unei încetări a focului înainte ca negocierile să poată începe. Trump chiar a fost de acord să pună presiune pe ucraineni pentru a evacua complet Donbasul.
Putin, euforic după aceste succese, a bombardat furios Ucraina, așteptându-se ca moralul ucrainenilor să se prăbușească în urma trădării americane. Dar Europa a venit în ajutorul Kievului, spre marea surpriză a președintelui rus, care până atunci îi considerase pe europeni drept cățelușii de companie ai Washingtonului. Rezistența ucrainenilor a alimentat-o pe cea a europenilor. În plus și o veste proastă pentru Moscova, ucrainenii, abandonați de americani, aveau acum mână liberă și puteau lovi teritoriul rus — lucru care le era interzis pe vremea lui Biden. Lucrurile arătau întunecat pentru Putin.
Dar, încă o dată, are noroc: Statele Unite lansează un război dezastruos împotriva Iranului. Vântul suflă în pânzele lui. Acum situația arată chiar mai bine decât în 2021.
Lipsa de gaz și petrol îi sufocă pe europeni, deoarece nu mai au furnizorii lor alternativi din Orientul Mijlociu — în special din Qatar — din cauza atacurilor iraniene ghidate de Moscova.
Putin își recapătă încrederea în sine. A reușit să-i convingă pe americani să taie ajutorul pentru Ucraina și, în cele din urmă, să arunce prosopul, obosiți de negocierile zadarnice. Tot ce-i mai rămâne de făcut este să-i forțeze pe europeni să abandoneze Ucraina pentru a-i învinge definitiv pe „naziștii” de la Kiev. „Dresajul elitelor europene”, așa cum este numit la Kremlin, trece într-o viteză superioară.
Amenințările nucleare sunt fluturate, rachetele Oreșnik sunt lansate lângă Kiev, dronele plouă peste țările NATO și, în același timp, circulă zvonul că Rusia este gata să se împace cu Bruxelles-ul.
Putin pândește cu nerăbdare semnele de slăbiciune ale Europei, deja evidente în eșecul confiscării activelor rusești. Într-un moment în care Rusia își intensifică tacticile de intimidare și pe măsură ce unele trupe americane sunt retrase din Europa — o evoluție care convine de minune Moscovei — dorința europenilor de a negocia cu Kremlinul este interpretată de președintele rus ca o dovadă că europenii se simt într-o poziție de slăbiciune și încep să cedeze. Se apropie momentul să li se prezinte termenii capitulării lor.
Măcar să pășească europenii pe această pantă alunecoasă cu ochii larg deschiși, în loc să întrețină iluzia că se pot da importanți smulgând de la Trump monopolul asupra prostiei.
Să-și amintească de faptul că, pentru Putin, diplomația este continuarea războiului prin alte mijloace.
Că un compromis este imposibil cu nașul de la Kremlin.
Că negociatorul european trebuie să fie aprobat de Putin, ceea ce înseamnă că va fi fie un idiot util, fie o figură legată de Rusia prin interese financiare (Putin l-a sugerat pe fostul cancelar Schröder, arhitectul dependenței energetice a Germaniei față de Rusia).
Că principala condiție pentru furnizarea de gaz și petrol rusesc va fi abandonarea Ucrainei.
Că importul de resurse energetice rusești implică cristalizarea în fiecare țară europeană a unei rețele puternice de corupție, ale cărei tentacule se vor întinde în guverne, mass-media și partide politice.
Că Putin clocotește de răzbunare nu doar față de Ucraina, ci și față de cei pe care recent i-a numit „purceii” europeni.
Că regimul lui Putin se prăbușește, iar Europa îl va salva in extremis pentru că, fără Europa, Rusia nu este nimic, și a înțeles asta.
Deja Kremlinul ia în calcul prețul pe care îi va pune pe europeni să-l plătească pentru sprijinul acordat Ucrainei. Încă din 26 martie, Kirill Dmitriev a prezis că Marea Britanie și UE vor veni să implore Rusia să le furnizeze hidrocarburi și că a sosit timpul să propulseze partidele pro-ruse la putere în Europa: „Este important să-i facem pe europeni să înțeleagă că criza energetică cu care se vor confrunta este rezultatul politicii rusofobe a Ursulei von der Leyen.”
Rețelele Kremlinului din Europa, simțind victoria la îndemână, proclamă peste tot că țările europene trebuie să-și recapete „suveranitatea” cumpărând gaz și petrol rusesc, întorcând spatele așa-numitei „politici a lui Biden”.
Ce înseamnă această „suveranitate” se poate vedea în exemplul recent al prim-ministrului armean Nikol Pașinian: Kremlinul amenință că va tăia gazul Armeniei dacă Erevanul își continuă politica de apropiere față de Europa.
Trebuie să privim realitatea în față: a cumpăra gaz și petrol rusesc înseamnă a accepta să renunțăm la independență. Și, după cum arată exemplul Georgiei — care a adoptat majoritatea legilor lui Putin de suprimare a libertății —, Kremlinul nu se va mulțumi cu o „finlandizare” a Europei, adică un control asupra politicii externe a națiunilor noastre.
Libertățile noastre sunt cele pe care va căuta să le eradicheze. „Puterea unui principe sau a unui stat nu stă atât în forța proprie, cât în slăbiciunea și ruina vecinilor săi” [1], observa memorialistul francez Michel de Castelnau în secolul al XVI-lea.
Rusia și-a însușit această maximă.
[1] Michel de Castelnau, Mémoires, Prodinnova, 2019, p. 62
