fbpx

Singuri în spațiu

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

„Space, the final frontier…” sunt cuvinte care multora din generația mea le-au marcat copilăria într-o România anilor ’90, săracă și marginală. De-acolo, dintre blocurile gri și șosele pline de gropi, mulți ne-am imaginat un viitor mai bun uitându-ne la Star Trek – un viitor plin de jucării infinite scoase la replicator și cuvinte înțelepte din partea adulților, ca să nu mai vorbim de holodeck. Într-un sens, Star Trek e una din utopiile liberale cele mai importante din cultura pop – iată o lume care seamănă cu a noastră, dar în care umanitatea și-a depășit condiția războinică și egoistă, prin tehnologie și etică deopotrivă.

În ciuda unor așteptări legitime, jocurile video cu greu au reușit să redea atmosfera unui episod din Star Trek. Chiar și în cazul unor eforturi mai recente, precum No Man’s Sky sau Elite Dangerous, care-ți oferă un spațiu infinit de explorat, narațiunea de tip Star Trek lipsește. De aceea, am ridicat puțin din sprânceană când am văzut că Bethesda Softworks (cunoscuți pentru jocurile fantasy Elder Scrolls V: Skyrim, sau Elder Scrolls IV: Oblivion, sau Elder Scrolls III: Morrowind, sau… înțelegeți voi) au decis să creeze un nou univers, de data aceasta SF. Starfield urma să fie acel joc care să umple spațiul cosmic de povești, de personaje, prin care te poți plimba în rolul de căpitan de navă pus să descopere ultima frontieră. Vestea bună e că, parțial, Starfield reușește. De-aceea eșecurile sale sunt din cele mai amare.

„Am reușit, am cucerit spațiul cosmic, acum ce?”

Un prim punct original pentru Starfield e lumea pe care încearcă să o construiască, nu neapărat prin complexitatea ei, ci mai degrabă prin filosofia ei. Acțiunea se petrece undeva în anii 2300. Umanitatea a reușit să colonizeze cam 50 de ani lumină din jurul Sistemului Solar, acesta acum doar cu statutul de „cartier mărginaș” al Coloniilor Unite. Pământul este acum abandonat, paradoxal din cauza creației tehnologiei care a permis această colonizare și care a reușit să destabilizeze permanent climatul – umanitatea a trecut peste. Ceea ce este cu totul fascinant la această premisă este legat de lipsa totală a vieții extraterestre inteligente – umanitatea e în continuare singură, acum plutind fără scop prin spațiu cu toate structurile ei economice și politice și acest lucru se simte, chiar și de către personajele jocului. Jucătorul apare în poveste ca miner devenit explorator de ocazie în căutarea unor artefacte care s-ar putea să demonstreze că totuși poate nu suntem singuri. Nu vreau să stric mai departe surprizele. Voi spune doar că premisa nu este fructificată până la capăt, în stilul caracteristic Bethesda, scriitura jocului fiind peste tot pe scara calității. Ca aproape toate elemente jocului, narațiunea este parțial okay. 

Estetica aleasă este și ea interesantă, Bethesda optând să o numească NASApunk, inspirația fiind de fapt elementele arhitecturale și design specifice infrastructurii spațiale din zilele noastre. Totul, de la nave spațiale la modul în care arată băuturile arată ca luate de pe Stația Spațială Internațională și contribuie la a crea o lume credibilă. Oamenii, când nu se află într-o atmosferă respirabilă, poartă costume spațiale similare cu cele ale echipajelor NASA care zboară pe rachete SpaceX. Încă o dată, Bethesda are un mesaj aici – specia om multiplanetară mult visată de Elon Musk nu va fi cu nimic diferită de specia om așa cum o știm.

Jocul în sine se joacă ca orice alt RPG – îți creezi un personaj și apoi te lași purtat de diferitele fire narative ale galaxiei către arme mai bune, costume spațiale mai protective și nave mai mari, mai rapide și mai puternice. Ca în orice joc Bethesda ai libertatea să urmărești firul principal al poveștii sau să te apuci de cu totul altceva. Poți să devii membru al oricărei facțiuni prezente în joc (două națiuni puternice, pirați sau chiar un cult ciudat al morții) sau poți să încerci să faci bani construind fabrici pe diferitele planete pentru a le valorifica resursele. Toate aceste fire narative secundare sunt mai degrabă reușite decât nereușite – practic, vii pentru planete, stele și cine știe ce alte ciudățenii ale spațiului cosmic, dar rămâi pentru poveștile de viață peste care dai în fiecare așezare în care poposești. Problema apare atunci când ne gândim la ceea ce faci mai precis când urmărești misiunile și de ce acest lucru implică de cele mai multe ori împușcarea unor inamici. Fie nave spațiale, fie criminali spațiali, lumea din Starfield nu duce lipsă de ținte, iar asta îi dă o structură simplificată jocului. Până la urmă, mai toate poveștile vor include o misiune în care trebuie să te duci într-o clădire abandonată pe vreo luna uitată de lume, să omori inamicii de-acolo și să aduci un obiect. 

Exploratori care nu explorează

Mai problematic este modul în care navighezi lumea creată de cei de la Bethesda și ceea ce este probabil eșecul principal al jocului. În spațiu, singurul fel de a te deplasa presupune folosirea hărții disponibile, fie că te miști între planete, fie că te miști între sisteme solare. Fiecare moment, de la decolare până la aterizare este punctat de un ecran de încărcare, astfel încât imersiunea în lumea jocului are numai de suferit. Ajuns pe planete, nu există alt mod de a te mișca decât plimbatul pe jos – se pare că în 300 de ani, nu doar că renunțăm la mașini, renunțăm la absolut tot în afară de nave spațiale (un singur oraș din joc are un metrou). Evident că este vorba de restricții de buget, dar e foarte ciudat să nu ai nicio opțiune reală să explorezi interiorul planetelor pe care le vizitezi decât alergând. Și nici nu vrei, de fapt, pentru că interiorul planetelor este generat de Inteligența Artificială și, în niciun caz, de cea mai creativă dintre ele – aceleași peșteri sau baze abandonate pline de inamici sau faună ostilă. Mai bine te ții de firele narative decât să vezi aceleași peisaje repetate la infinit. Nici nu vreau să deschid subiectul despre cât de slabă e harta (literalmente un câmp albastru monocolor cu câteva puncte de interes și niciun fel de formă). Pentru un joc despre explorare a spațiului infinit, totul se simte foarte fragmentat. Nu sunt în spațiu sau pe o planetă, ci sunt într-o bucățică de spațiu sau planetă în orice moment. 

Parțial okay, dar îndeajuns de okay?

În principiu, voi recomanda Starfield, dar nu pentru că reușește neapărat ce-și propune, ci mai degrabă pentru atmosferă, poveste și faptul că te lasă să-ți construiești propria navă spațială din module. Spațiul cosmic al celor de la Bethesda, voit sau nu, are ceva melancolic în el, o anumită rătăcire existențială care ar merita experimentată. Este un joc însă doar parțial okay, cu un buget prea mare și totuși prea mic, dar care reușește să fie ceva mai mult decât doar Skyrim în spațiu. Nu e nici acesta acel joc care să aducă mai aproape promisiunea Star Trek, dar rareori mi-a fost dat să explorez spațiul cosmic pentru poveștile oamenilor care trăiesc acolo.

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00