În vara lui 2006 plecam în Israel, într-o deplasare finanțată de Organizația Mondială a Sionismului prin filiala ei din România. Luptele începuseră deja la granița de nord a Israelului și aveau să se reverse curând și în sudul Libanului.
Hezbollah atacase chiar pe graniță o patrulă israeliană, omorâse câțiva soldați, luase prizonieri o parte din supraviețuitori și fugise înapoi cu ei în adâncurile Libanului. Liban doar cu numele, fiindcă era de decenii un spațiu administrat de facto de Hezbollah. Așa e și azi.
Fără să știu, mulți alți oameni din lumea asta mare făceau exact ce făceam și eu – erau aduși de Organizația Mondială a Sionismului în Israelul aflat în stare de război ca să vadă cum arată lucrurile.
Marea dilemă etică era că plecasem ca reporter TV, cu cameraman după mine, cu vestă și cască de kevlar. Dar deplasarea era finanțată și organizată de o entitate cu interes direct în modelarea percepției asupra războiului. Am obținut promisiunea că nu va trebui să fac și să difuzez niciun material la TVR după această deplasare și o luasem ca pe o oportunitate de documentare și de filmare. Mă împăcam cu gândul că un legendar corespondent al BBC în Orientul Mijlociu, cu baza la Tel Aviv, fusese evreu și se dăduse peste cap la fiecare material să nu poată fi atacat prin prisma acestei apartenențe. Însăși trimiterea lui la post fusese subiectul unei dezbateri deontologice în BBC. Nu doar că reușise, dar în interiorul BBC-ului era venerat pentru acel ideal de obiectivitate la care jurnaliștii autentici visează în nopțile lor bune. Și, da, reușise. Inclusiv Hamas și Hezbollah l-au respectat pentru maniera fair play de a-și construi materialele despre o zonă extrem de complicată prin definiție.
Încă de la Otopeni am înțeles că va fi o experiență. Zburam cu El Al, o companie a unei țări în război, către o țară în război, iar israelienii au propria definiție a măsurilor de securitate. Când în sfârșit m-am așezat pe scaun în avion am fost convins că nici măcar o defecțiune tehnică nu va putea împiedica acel avion să ajungă la Tel Aviv.
Sigur, toată vizita a fost atent coregrafiată, dar aveți un pic de încredere în percepția mea, fiindcă lucrurile care mi-au inspirat rândurile următoare au fost cele întâmplate în cele câteva răgazuri între momentele oficiale.
În 2006 smartphone-urile nici nu existau. Nu în forma de azi. Așadar ubicuitatea gestului de a ridica un telefon pentru a face poze încă nu exista. Aveam un aparat digital mic, dar simplul fapt de a-l ridica și a face poze părea un gest deplasat în acele vremuri și condiții. Și azi regret că nu am putut surprinde imaginile care m-au marcat.
De pildă cuplul foarte tânăr întâlnit pe esplanada din Tel Aviv. El, îmbrăcat în austera uniformă militară israeliană, cu pistolul-mitralieră M-16 atârnat pe spate și ținând cu nesfârșită grijă și tandrețe în brațe un copil de doar câteva zile. Totul sub privirile soției și proaspetei mame. Priviri în care se împleteau speranța, disperarea, iubirea și anxietatea. La câteva zeci de metri, pe plajă, sute de israelieni stăteau sub soarele nemilos al Orientului Mijlociu. La linia orizontului elicopterele de atac Apache zburau spre nord, către Liban, elicopterele Black Hawk se întorceau din Liban. Avioanele F-16, clar vizibile în lumina după amiezii, plecau spre Liban.
Ca un european care știa despre războaie doar din cărțile de istorie, acest amestec de echipament militar și prosoape și umbrele de plajă a fost primul șoc cultural. Acest amestec de violență instituționalizată și leisure părea ireal.
Așa cum ireal mi-a părut un revolver care a apărut pe neașteptate de sub sacoul unui domn care s-a dat jos din autobuz. O pală de vânt i-a ridicat poalele și am putut să văd preț de o fracțiune de secundă arma. Omul era civil, dar la vremea aia palestinienii se aruncau destul de des în aer prin autobuze, așa că doar pentru mine a fost o surpriză să văd civili înarmați coborând din autobuz.
A doua zi ar fi trebuit să mă văd cu o fostă colegă de liceu din Constanța. Făcuse medicină în România, plecase în Israel, era medic acolo de mulți ani. M-a sunat în seara de dinainte să își ceară scuze. Trei din colegii ei medici primiseră ordin de mobilizare în acea seară și până a doua zi dimineață urmau să fie deja în interiorul Libanului. Combatanți, nu medici militari.
„Da, sigur, Irina, nicio problemă, înțeleg…”
Am înțeles mult mai târziu. Am înțeles după ce am văzut și orașul Ashkelon, care zilele astea e o țintă constantă a rachetelor plecate din Fâșia Gaza. Era și atunci o țintă predilectă, doar că palestinienii lansau către ei rachete artizanale. În drum spre primărie am trecut pe lângă un mic crater și urmele de schije în asfalt ale unei explozii recente.
„E de azi-noapte”, mi s-a spus. Peste drum era o școală. Construită în mod expres cu ziduri anti-suflu, cu ferestre înguste anti-explozie.
„Ce rază au rachetele astea ?” a întrebat un american din grupul nostru, grup care între timp devenise foarte internațional.
„Cam 15 kilometri” îi răspunde primarul din Ashkelon.
„Și la ce distanță e Fâșia Gaza ?”, insistă americanul.
„Cam la vreo 7 kilometri”, răspunde stoic primarul.
„Păi, n-ați putea să îi împingeți pe palestinieni vreo 10 kilometri mai la vest ? Că în felul asta ați ieși din raza rachetelor”.
„Am putea, răspunde moale primarul, doar că acolo e Mediterana și nu cred că știu toți să înoate”.
Am mai înțeles și în Haifa, când ne-am plimbat – eu și cameramanul – prin cartiere mai mărginașe, căutând clădiri lovite de Katiușele Hezbollah. Am găsit una – în mod neașteptat era casa unor creștini, prinși și ei în acest veșnic conflict între evrei, musulmani și creștini. Am înțeles când am văzut că nimeni nu mă bagă în seamă că umblu pe jumătate îmbrăcat și acoperit cu kevlar de culoare albastră, la 40 de grade Celsius. Era normalitatea lor. Firește că porți vestă și cască de kevlar, oricând poate trece pe lângă tine sau prin tine o rachetă Katiușa. Sau un glonț. Sau 46 de gloanțe.
Evident, vizita nu a inclus Fâșia Gaza, nici Cisiordania. Organizația Mondială a Sionismului nu e chiar „miss popularity” în zonele alea. Palestinienii au preluat mai târziu modelul și au plimbat alți ziariști români pe străzile lor. Războiul arabo-israelian are acum și o dimensiune de război cultural.
Am mai trecut o dată prin calvarul securității israeliene pe aeroportul Ben Gurion la întoarcere și m-am bucurat când am ajuns din nou acasă. Războiul devenise din nou o chestie de manuale de istorie. Sau se întâmplă la mii de kilometri distanță, pe alt continent, altcuiva. Nu mai era chiar treaba mea, poate cel mult din punct de vedere profesional. Dar când închideai televizorul sau computerul, războiul dispărea.
Zilele astea, privind abominațiile și abjecțiile care vin sub formă de fotografii sau filme din Israel și din Fâșia Gaza îmi aduc aminte de oamenii aceștia, pentru care războiul, moartea – a ta, a familiei, a celor dragi, a unui întreg festival de rave – e o chestiune permanentă, care nu dispare când închizi telefonul sau televizorul. E ceva care face ca din inginer, medic, fermier sau profesor în această seară să devii caporalul, sergentul, locotenentul sau maiorul combatant mâine dimineață, strângând un pistol automat la piept.
Și să ucizi pentru a nu fi ucis.
Pojghița de civilizație care ne acoperă e subțire și se zgârie ușor.
