Textul publicat zilele trecute de Mihai Maci a suscitat multe reacții, pentru și împotrivă, atât pe platformele sociale, cât și în luări de poziție academice. Voi ridica în acest text un aspect mai puțin discutat.
În linii mari, Mihai Maci are perfectă dreptate să deplângă nivelul scăzut (de fapt, tot mai scăzut, de la an la an) al pregătirii absolvenților de liceu și deci al studenților din România. Universitarul orădean a discutat câteva din cauze, probabil cele mai importante și sigur cele mai dureroase. Singurătatea copiilor nu are cum să aducă ceva pozitiv în nicio societate și în niciun timp istoric – iar acest fapt este atestat de date științifice, statistici și mecanisme psihologice.
Una din cele mai uluitoare obiecții a fost aceea că, pesemne, așa stau lucrurile acolo la ei, la Oradea. Cu alte cuvinte, la Cluj, Iași sau București lucrurile ar sta altfel. Părerea mea este că stau, cel puțin parțial, la fel. Partea comună ține de faptul că nivelul absolvenților de liceu este tot mai scăzut în ultimii ani, iar printre cauze se află ceea ce a deplâns Mihai Maci, singurătatea și deci lipsa modelelor socio-culturale și, pe plan economic, lipsa resurselor.
Partea cu care nu sunt de acord, și pe care aș vrea să o supun discuției în acest text, este că lucrurile sunt mult mai complexe, nu numai la Oradea, dar și la Cluj, Iași sau București. Fără să dau nume, voi pune în lumină situația următoare: există licee, universități, facultăți, specializări în care, în fiecare clasă de liceu sau fiecare grupă de studenți se întâlnesc în proporție de 70-80% aspectele de care s-a plâns Mihai Maci. Dar, simultan, ceilalți 20-30% sunt elevi și studenți care nu numai că au citit Scufița Roșie, Don Quijote sau Faust, dar care scriu poeme sau proză, au expoziții de pictură, joacă pe scenă sau dau concerte la Ateneul Român.
Din păcate, Mihai Maci a vorbit numai despre cei care fac din sintagma ,,și ce dacă nu știu?!” un fel de crez în viață, dar a lăsat deoparte pe cei pentru care cunoașterea, știința, munca și talentul sunt zilnic și asiduu lucrate. Deși au crescut în aceleași condiții economice, sociale sau culturale, deși au părinții plecați în străinătate sau pur și simplu despărțiți, mulți din elevii și studenții anului 2024 sunt eminenți, fie prin înzestrare, fie prin muncă, fie prin ambele.
Sunt convins că Mihai Maci știe ce înseamnă a fi olimpic (la orice disciplină), adică muncă de câteva ore zi de zi, 365 de zile pe an. Tot la fel, un elev sau student care cântă la vioară muncește enorm.
Partea absolut surprinzătoare este însă alta: chiar și cei foarte buni gândesc asemănător cu colegii lor de generație descriși de Mihai Maci. Sintagma ,,și ce dacă știu?!” este folosită ca să se susțină că, în România anului 2024, succesul se datorează nu numai muncii și talentului, ci și, sau mai ales, relațiilor și banilor. Cu alte cuvinte, cei foarte buni deplâng faptul că ei sunt foarte buni, câtă vreme văd zilnic la TV semidocți sau analfabeți ajunși în poziții-cheie în societate, în instituții sau în partidele politice.
Tocmai această minimalizare a rolului cunoașterii, a științei și valorii individuale ar trebui să ne dea de gândit, nouă, ca liberali, adică oameni care pun meritul pe primul plan, nu bogăția; valorile, nu rangul social; morala, nu faptul că ești născut într-o familie bogată. Dincolo de discuția cu privire la educație, fie că vorbim de România educată, fie de altceva, trebuie să ne dea serios de gândit felul cum vede lumea generația Z.
