Republica Moldova și-a început existența ca stat independent, în 1991, cu o elită de guvernare legată printr-o serie întreagă de conexiuni puternice de Moscova, capitala Uniunii Sovietice abia defuncte (de fapt, Imperiului Sovietic). De la bun început, Chișinăul nu controla întregul teritoriu pe care-l clama, în estul fostei republici sovietice existând așa-zisa „republică moldovenească nistreană”, proclamată pe 2 septembrie 1990 întâi ca „republică sovietică autonomă” în componența Moldovei sovietice, apoi ca republică unională, egală în drepturi cu RSS Moldovenească, iar ulterior ca „stat independent”.
În sud, zona populată compact cu etnici găgăuzi se revoltase și ea împotriva Chișinăului. În ambele cazuri, drept motive ale mișcărilor secesioniste erau declarate nedorința de a trăi într-un nou stat, o Moldovă „a naționaliștilor români”, în care româna era limba oficială, simbolurile românești (tricolor, imn, stemă și altele) erau și ele oficializate iar concepția despre trecutul istoric, predată în școli și universități, era cea care proclama comuniunea istorică a teritoriului din stânga Prutului și a majorității sale etnice românești cu întregul spațiu etnolingvistic românesc (ceea ce istoriografia din România numea „spațiu carpato-danubiano-pontic”).
În realitate, după cum ne-am putut convinge și urmărind experiența Ucrainei anilor 2014-prezent, secesiunea teritorială a fost un instrument al Moscovei pentru a păstra foste republici unionale precum R. Moldova, Georgia, Azerbaidjan, Armenia și Ucraina sub control, adică în propria sferă de influență, sau „vecinătate apropiată”. Și în cazul nostru, retorica anti-guvernamentală se baza pe mitul „fascistului moldovean/român”, la fel cum ucrainenii au devenit peste noapte „fasciști” în 2014 și a avut brusc nevoie Putin să fie „denazificați” în 2022.
Mișcările secesioniste au provocat tensiuni și conflicte, inclusiv armate, rezolvate în sud prin revenirea localităților găgăuze sub autoritatea Chișinăului, și nerezolvate în est prin menținerea separatismului cu centrul la Tiraspol. Trebuie spus din capul locului că în raioanele de est ale Republicii Moldova prezența militară sovietică, devenită rusă în 1992, a fost cea care a făcut posibilă secesiunea și a alimentat ulterior separatismul transnistrean. Astfel, a fost vorba, de facto, despre o agresiune militară rusă împotriva Chișinăului, fapt reflectat și în documentele oficiale din epocă ale autorităților moldovenești precum președintele, parlamentul și guvernul. Regimul de la Tiraspol a fost inițiat, constituit, fortificat și condus în mare parte de persoane provenite din Federația Rusă care dețineau și dețin cetățenia acestui stat.
Regiunea transnistreană are o importanță deosebită în discuția care urmează deoarece începând cu perioada de după al doilea război mondial a fost intens industrializată și a găzduit unele fabrici și uzine foarte importante. Printre marile unități industriale construite de autoritățile sovietice în zonă se numără centrala termoelectrică de la Dnestrovsk (cunoscută și cu denumirile „MoldGRES”, „centrala de la Cuciurgan”. Decenii la rând, inclusiv după 1991, aceasta a alimentat cu electricitate întreaga republică (situație care nu mai continuă în prezent), și a exercitat funcția de control și echilibrare a rețelelor de infrastructură electrică și distribuție a curentului (situație care continuă în prezent).
Aproape tot curentul importat de Republica Moldova, inclusiv din România, trecea și încă mai trece prin linii de înaltă tensiune conectate la această centrală. Pretinsele autorități din regiunea transnistreană au „privatizat” la un moment dat centrala, oferind-o unui concern energetic din Rusia, însă Chișinăul nu recunoaște această privatizare. Din punctul de vedere al legislației Republicii Moldova, centrala este în proprietatea statului moldovean.
Moscova nu crede în lacrimi – ci în propriul potențial de șantaj
Am făcut această punere în scenă istorică pentru că evenimentele din Republica Moldova de azi nu pot fi înțelese fără a avea în minte cu ce au început, în faza lor actuală, și de ce s-au confruntat cetățenii moldoveni cu realități de neconceput pentru mulți alți europeni, inclusiv pentru locuitorii României, precum dependența de o singură sursă majoră în materie de aprovizionare cu electricitate. Și, totuși, aceasta este realitatea Republicii Moldova de la bun început, de când există ca stat recunoscut la ONU.
Cum a fost posibil așa ceva? În debutul articolului menționam elita de guvernare legată de Moscova. Aceste legături s-au estompat în timp, însă a rămas constantă frica, nedorința de a provoca Kremlinul și incapacitatea de a ieși din propria zonă de confort. Corupția a influențat și ea situația. Toate acestea au creat un „cocktail-Molotov” (și Ribbentrop, în cazul nostru) care i-a facilitat Rusiei influențarea deciziilor Chișinăului mai ales în momente de cotitură. De exemplu, în perioada anilor 1998-2001, când o guvernare democratică fragilă încerca să facă anumiți pași în direcția Occidentului, iar cartea energetică a fost jucată cu succes de Kremlin pentru a „anestezia” Chișinăul prin șantaj cu deconectarea gazului și curentului (de exemplu în iarna anilor 1999-2000) și, printre altele, a-l aduce pe Vladimir Voronin la putere.
Astfel, componenta energetică este una din cele două ale stării de captivitate strategică în deplinătatea căreia a existat Republica Moldova din 1991 până la începutul acestui deceniu. Captivitatea strategică construită și menținută de Rusia este o stare a unui fost sau actual satelit al Moscovei în care chiar dacă statul agresor nu controlează în întregime, controlează parțial sau minim procesele politice, sociale, economice și culturale ale statului victimă, reușește, totuși, să mențină un oarecare „pachet minim de control” care, însă, asigură imposibilitatea statului victimă de a-și schimba printr-o voință suverană statutul de satelit de facto sau posibil satelit al Rusiei și de a-și dobândi un statut manifestat prin alianțe politico-militare internaționale și poziționare geostrategică de natură să facă imposibilă satelizarea sau resatelizarea manifestată prin preluarea repetată sub control politico-economic, socio-cultural și militar de către Rusia. Observăm că starea de captivitate strategică face imposibilă manifestarea deplină a suveranității statului victimă și îi interzice acestuia statutul de subiect al relațiilor internaționale.
A doua componentă a captivității strategice, în cazul Republicii Moldova, este cea politico-militară, care se manifestă prin susținerea de către Moscova a regimului separatist de la Tiraspol și menținerea prezenței militare ruse în regiunea transnistreană, precum și prin susținerea partidelor politice pro-ruse de la Chișinău. Aici merită să amintim articolul 11 din Constituția Republicii Moldova, care proclamă neutralitatea, și care a fost adoptat în 1994 de către o guvernare eminamente pro-rusă în ideea unei acomodări a Moscovei care urma să-i „returneze” Chișinăului Transnistria. Intrarea în Comunitatea Statelor Independente a urmărit în mare parte același scop. La fel ca revenirea la denumirea „limba moldovenească” în articolul 13 al Constituției, ceva ce s-a corectat, din fericire, abia în 2023, și astăzi ne putem numi limba română, cum e normal. Evident, toate promisiunile Moscovei s-au dovedit a fi niște curse întinse neexperimentatei clase politice moldovenești, și nu au făcut decât să cimenteze priponirea Chișinăului de Moscova. Ambele componente ale captivității strategice a Republicii Moldova au legătură cu regiunea transnistreană, însă în acest articol ne oprim mai în detaliu la componenta energetică, pentru a ilustra tentativele actuale ale Republicii Moldova de a ieși din captivitatea strategică.
Kremlinul va fi lipsit de arma energiei
În prezent, autoritățile de la Chișinău au un comportament diferit față de cel din trecut, în care făceau non-combat la situația de captivitate strategică, inclusiv în domeniul energiei. Conducta de gaze Iași-Ungheni-Chișinău a intrat în funcțiune la sfârșitul anului 2021, iar la sfârșitul anului 2022 a fost realizată, în premieră, o achiziție de gaze non-rusești pe așa-zisul „coridor transbalcanic”, adică gazoductul care traversează Republica Moldova, Ucraina (prin Bugeac), România (prin Dobrogea) și, mai departe, Bulgaria și Turcia. De asemenea, au început primele demersuri pentru construirea unei linii de înaltă tensiune care să asigure legătura cu România, pe la Isaccea, și să ocolească centrala termoelectrică din stânga Nistrului. Prin intermediul acesteia, Chișinăul și întreaga republică ar putea fi aprovizionate cu energie electrică fără să existe vreun potențial de șantaj din partea Rusiei, inclusiv prin intermediul proxy-urilor ei de la Tiraspol. Această linie de înaltă tensiune și stația de distribuție aferentă (care va prelua funcția de echilibrare a sistemului) ar urma să fie gata până în decembrie 2025, au declarat autoritățile. În plus, vor mai fi construite în următorii câțiva ani alte două linii de înaltă tensiune care vor traversa Prutul, conectând și mai ferm rețelele de distribuție a electricității din Republica Moldova de cele din România și Uniunea Europeană.
Au fost inițiate demersuri pentru creșterea capacităților de generare pe teritoriul controlat de autorități – la Chișinău și Bălți vor fi instalate în 2025-2026 noi centrale termice cu turbine pe gaz, iar în alte localități vor fi construite noi parcuri fotovoltaice. Aceste proiecte ar trebui să asigure, cumulat, către mijlocul anului 2026, împreună cu celelalte capacități deja existente, producerea pe teritoriul aflat sub controlul autorităților de la Chișinău a aproximativ jumătate din necesarul de consum intern din aprilie până în octombrie, și peste 80% din noiembrie până în martie. Până la atingerea unor indicatori și mai înalți ai independenței energetice, restul necesarului va fi asigurat din importuri de pe piața europeană, inclusiv din România, prin intermediul liniilor de înaltă tensiune care nu mai depind de centrala de la Dnestrovsk, și care vor permite aducerea unor volume de electricitate mult mai mari decât o putem face în prezent.
Astfel, în premieră, începe să se vadă tot mai conturat luminița de la capătul tunelului în ceea ce privește decuplarea definitivă a Chișinăului de Moscova în domeniul energiei. Pilonul energetic al captivității strategice este aproape să cadă.
Imperiul contraatacă, însă Uniunea Europeană intervine decisiv
Înțelegând că folosirea cărții energetice împotriva Republicii Moldova nu va mai fi posibilă pe termen lung, Rusia a profitat de expirarea la sfârșitul lui 2024 a contractului de tranzitare a gazului pe teritoriul Ucrainei, neprelungit de Kiev, și a renunțat să-și îndeplinească obligațiile contractuale pe care le avea Gazpromul cu Chișinăul de a aproviziona cu gaz regiunea transnistreană (întrucât din 2023 malul drept al Nistrului importă întreaga cantitate consumată de gaz de pe piața europeană). Asta cu toate că ar fi putut să continue livrările în regiune prin intermediul coridorului transbalcanic.
Însă, provocând criza din ianuarie, în timpul căreia locuitorii din raioanele de est ale Republicii Moldova au rămas fără căldură și, parțial, fără curent electric, Kremlinul a încercat să destabilizeze situația înainte de alegerile parlamentare din toamna acestui an pentru a-și aduce la putere minionii politici. Însă riscurile pentru Chișinău puteau fi nu doar de ordin politic. După sistarea fluxului de gaz spre regiunea transnistreană, centrala de la Dnestrovsk a încetat să mai vândă electricitate pe malul drept al Nistrului, iar autoritățile moldovenești au demarat importuri de urgență din România și alte țări ale Uniunii Europene. Datorită declarării stării de urgență și a unor acțiuni rapide și hotărâte, autoritățile de la Chișinău au reușit să se adapteze la noua situație și să evite scenariile pe care miza Moscova, care includeau deconectări masive de curent în localitățile Republicii Moldova și creșterea bruscă a tensiunilor sociale. Iar la sfârșitul lunii ianuarie, Uniunea Europeană a intervenit și a propus un amplu pachet de ajutor în domeniul energiei, pentru întreaga Republică Moldova, adică inclusiv pentru regiunea transnistreană. Deoarece accesarea gazului de pe piața europeană plătit cu bani europeni și după 10 februarie implica îndeplinirea unor condiții legate de respectarea drepturilor omului și democratizare din partea structurilor pseudo-statale de la Tiraspol, acestea au refuzat ajutorul oferit de UE și au preferat să meargă pe mâna Moscovei, care plătește unei firme din Ungaria gazul contractat tot de pe piața europeană și transportat în regiunea transnistreană prin teritoriul controlat de Chișinău. În același timp, malul drept al Nistrului va beneficia de pachetul de ajutor al Uniunii Europene până la sfârșitul acestui an, acesta incluzând compensații la plata facturilor pentru cetățeni, dar și măsuri rapide de creștere a rezilienței energetice – lucrări la rețele, eficientizarea consumului și altele. Astfel, Uniunea Europeană salvează Republica Moldova de planul rusesc de destabilizare și administrează o lovitură dură Moscovei pe frontul geopolitic care trece pe la Chișinău.
De ce au fost nevoite autoritățile moldovenești să accepte în continuare o schemă de aprovizionare a regiunii transnistrene cu gaz care implică Rusia? Pentru că are nevoie în continuare de centrala termoelectrică din regiunea transnistreană. Cu toate că autoritățile moldovenești nu mai cumpără electricitate de la Dnestrovk și, potrivit propriilor declarații, nici nu intenționează asta, ea își îndeplinește în continuare funcțiile de distribuție și echilibrare a curentului în întreaga rețea a Republicii Moldova. Fără ea, malul drept al Nistrului s-ar confrunta cu pene masive de energie care ar putea dura 8-10 ore pe zi, iar stabilitatea sistemului ar fi amenințată, acesta fiind nevoit să funcționeze în regim insular. Decuplarea definitivă în condiții de siguranță ar putea avea loc spre sfârșitul anului curent, atunci când va fi gata linia de înaltă tensiune Isaccea-Vulcănești-Chișinău și stațiile electrice aferente. Abia atunci, pilonul energetic al captivității strategice va fi dărâmat pe deplin. Anul 2026 va fi, deci, primul an al libertății depline a Republicii Moldova de a-și urma drumul către Uniunea Europeană avându-și asigurate necesitățile critice, precum consumul de energie.
Cât despre pilonul militar, potențialul acestuia de șantaj va fi redus la minim având în vedere atât slăbirea continuă a potențialului ofensiv al trupelor ruse și paramilitare locale și fortificarea continuă a capabilităților de apărare a sistemului de securitate națională și apărare a Republicii Moldova, procese care au loc concomitent în momentul de față, cât și rezistența Ucrainei în fața agresiunii militare ruse, care va continua. În același timp, Chișinăul este determinat să aplice doar mijloace pașnice, non-militare, în demersurile sale de restabilire a controlului asupra regiunii transnistrene.
Iar o Rusie lipsită, progresiv și pașnic, metodic și de instrumentele de menținere a Republicii Moldova în captivitate strategică, va fi nevoită să ia în calcul, la un moment dat, retragerea.
În schimb, la București ar trebui să se studieze mai îndeaproape experiența Republicii Moldova de a se afla în captivitate strategică și ar trebui să se tragă concluziile de rigoare cu privire la o eventuală admitere a reprezentanților coloanei a cincea ruse la putere – fie și într-o formulă de coaliție parlamentară, darămite în funcția de președinte. Asta dacă România își propune să fie un subiect al relațiilor internaționale și să-și poată manifesta pe deplin suveranitatea de stat. Adică suveranitatea reală, nu cea „suveranistă”.
Sursa foto: DW
