Școala publică din România este parțial privatizată doar că nu ne-am dat noi seama.
Zorii privatizării educației din România s-au ivit în anii ‘80, după ce România a intrat în încetare de plăți. Criza socială profundă, foametea și frigul din marile orașe pe care românii le traversau din cauza ambiției nebune a lui Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe, pe care tot el le făcuse, au transformat educația într-un serviciu tranzacționabil pentru unii dintre „prestatorii” acestuia. Unele cadre didactice au început să vândă educația sau mai degrabă notele, considerate oglinda succesului școlar. Cui? Părinților de școlari pentru un profit personal nemijlocit, tradus în bunuri, un kilogram de carne, două pachete de unt sau în servicii, o manichiură, o tunsoare pe gratis la Igiena, un drum cu mașina mică la țară, la rude.
Mulți dintre decreței, cei care populau școlile din orașe în acele vremuri, își aduc aminte cu nostalgie de hoardele de coronițe când în unele dintre clase vedeai pe 15 iunie, în careul din curtea școlii, 20 de premianți cu coroniță din 36 de elevi pe clasă. Bucuria florăreselor și rugină veșnică pe clopotului lui Gauss. Dar nu aș vrea să ne pierdem în mitul școlii „bune” comuniste sau al vremurilor când „se făcea școală”. În multe se făcea cumva dar aceasta este o cu totul altă istorie.
Nu orice profesori puteau tranzacționa educația, ci doar unii dintre ei, în special cei din mediul urban și mai ales cei de la școlile și liceele „bune” din cartierele protipendadei și care profitau de acest avantaj competitiv al localizării „business-ului”. Location, location, location.
O parte a vânzătorilor ținea în mână cheile debutului în școlaritate – învățătoare sau învățători. Era tocmai acea perioadă crudă în care părinții de ieri erau sensibili – ca și cei de azi, de altfel – la transformarea majoră pe care copiii lor o trăiau odată cu primul pas în sala de clasă.
Cealaltă parte era formată din profesorii de discipline-regină, română sau matematică, cele care îți asigurau accesul la un liceu bun. Uneori, acestora li se alăturau și alte discipline, în special cele care „se dădeau” la facultate, adică acelea la care ar fi urmat să susțină elevii examenul de admitere în învățământul universitar.
Încet, meditațiile se profilează ca un serviciu distinct pe noua piață de educație și nu mai au un scop mai degrabă remedial, ci unul care bătătorește cărarea către un anumit tip de performanță. Apar primele calupuri de comentarii pe marginea lecturilor obligatorii din programa de învățământ, scrise de mână la indigo sau, pentru unii mai potenți, bătute la mașina de scris.
Dar cine sunt cumpărătorii, câștigătorii vremurilor care aveau acces sau cărora nu li se refuzau astfel de servicii?
Primii în rând erau nomenclaturiștii, „nobilimea” comunistă care așezase deja accesul la educație, cu o generație în urmă, pe criteriul „originilor sănătoase”. Sau mai bine zis, îl condiționase de acestea. Cei care se trăgeau din familii de chiaburi, de înstăriți sau de educați din lumea prăfuită dinaintea celui de al Doilea Război Mondial și care acum erau recalcitranți, cu voci critice la adresa noii orânduiri, erau pasibili de a fi excluși ei sau copiii lor din sistemul de educație pe motiv că nu au „origini sănătoase”. Școala nu era un drept, era un privilegiu.
Această rețea de secretari și de iubitori de partid unic mai mici sau mai mari mai beneficiau de un serviciu în școala altfel publică și anume acela al accesului preferențial. Dacă eleva sau elevul nu reușea să ia examenele de treaptă întâi (intrarea la liceu) sau a doua (continuarea studiilor dincolo de pragul minim de 10 clase), practica era să stea un trimestru, două, un an într-un liceu teoretic sau tehnic mai slab cotat sau chiar agricol, după care era transferat/ă la școala cu ștaif. Firește, era un act de corupție, iar majoritatea covârșitoare a celor intrați mai ales la liceele cu renume din capitalele de județ erau intrați totuși în urma unui examen riguros.
Din spate veneau cu forță les nouveaux riches: vânzătoare de băcănie și șefi de magazine universale sau de CAP-uri, măcelari sau muncitori în fabrici de prelucrare de hrană sau alcool, toți cei care dețineau controlul absolut asupra Fraților Petreuș (doi pui subnutriți îndesați în aceeași pungă), al sticlei cu lapte, al pungii de zahăr, al purcelului de Crăciun sau al sacului cu grăunțe. Acestora nu li se putea refuza nimic pentru că ei aveau hrana pe care o tranzacționau inclusiv pentru obținerea de servicii de educație de o anumită calitate atunci când copiii lor nu puteau accede la acestea prin forțele proprii.
Unii i-ar zice astăzi englezește barter educațional, dar era doar românescul troc.
Apar banii: capitalismul educațional sălbatic din ultimii 33 de ani
Am crede că după Revoluție, școala avea să se reașeze peste tot pe baze solide de echitate și respect. Și pe multă, multă calitate. Speram că doar el, capitalismul, acest reglaj fin al societăților bazate pe liberul schimb și pe libertatea individului în general, va penetra și pufoaica ponosită comunistă a școlii ce avea să se deschidă spre elev și nevoile lui, transformându-l pe acesta într-un cetățean liber, educat, conștient. Dar, nu. Nici pe departe.
Am asistat mai degrabă la un soi de privatizare a școlii de tip MEBO. În unele dintre școli, prestatorii angajați și-au găsit nișele și și-au uns rotițele afacerilor fie pe partea meditațiilor, fie pe partea after/ before school-urilor. Încet, încet, piața serviciilor de educație a crescut, s-a consolidat, în puține părți s-a fiscalizat. Într-o lume așezată, aceste servicii au existat și există dar nu în detrimentul unui standard minim pe care ar trebui să-l asigure școala.
Serviciul de educație care ar trebui prestat în spațiul școlii la o calitate suficientă pentru scopurile învățării a fost vândut „în privat” pe bani, acolo unde aceștia erau. Mai ales în orașe. Pentru a crea piața, profesori mai întreprinzători nu au mai predat sau au predat trunchiat la ore pentru ca elevii să fie nevoiți să se mediteze. Xeroxurile au început să duduie, învățarea mecanică la fel.
Au început să apară primele forme de servicii de educație în afara spațiului școlii cu acte în regulă. Învățătoarele încep să fie văzute cum pleacă cu cârduri gălăgioase de școlari la „after”, rezolvând altfel o problemă reală în marile orașe, dar punând mare presiune pe buzunarele părinților. Înscrierile la unele școli de fițe încep să fie uneori condiționate de acceptul părinților de a merge la after după „doamna”.
Și părinții acceptă și cotizează. Nu au de ales, nu pot pune în pericol viitorul academic al copilului. Cotizează de asemenea pentru carioci, perdele și plasme, o găleată de var sau mobilier în școală. Din când în când, pentru o blană pentru doamna, deși acum practica s-a diminuat sub amenințarea cercetării penale. Orice, pentru viitorul luminos.
Educația de „calitate” s-a mutat în aceste situații dintre pereții școlii aiurea, în orașe sau pe lângă ele. La școală mergi pentru prezență, la after sau la meditații mergi pentru școală.
Aici intervine un fel de principiu pervers al vaselor comunicante în educație. Dacă într-o parte crește „calitatea”, asta înseamnă că ea scade de undeva. Adică din școală, pentru că timpul educațional de calitate de care dispun profesorii este același. Și odată cu scăderea calității serviciului de educație în școală, fiecare familie cu acces la resurse își caută avid soluții individuale de supraviețuire și excelență educațională. Pe bani.
Măsurătorile periodice făcute de OECD prin PISA arată de-a lungul anilor că elevul român se afundă din ce în ce mai tare în analfabetism funcțional (în setul de date din 2022, analfabetismul funcțional ajunge spre 50% față de 44% în 2018). În paralel, piața de meditații ajunge la valori impresionante. În anul 2022, estimarea acesteia este de peste 120.000.000 de lei/ lună [1].
Aș fi vrut să pot să găsesc o legătură între aceste informații și să spun că elevii afectați de analfabetism funcțional se duc la meditații ca să recupereze. Dar nu este așa. Cele 50 de procente sunt de fapt elevi din familii fără acces la resurse în marea lor majoritate și, deci, nu consumă serviciile de educație din afara școlii decât într-o mică măsură și uneori cu prețul vieții (vezi celebrul caz al Alexandrei Măceșanu din Caracal). Acestea sunt consumate în fapt de familiile cu resurse care cumpără școală. Și cu cât școala între pereții școlii este mai prost organizată și mai subfinanțată cu atât școala din afara școlii devine mai valoroasă. Și vândută pe mai mulți bani.
Drama mai are o față hâdă: cu cât calitatea școlii în școală scade, cu atât calitatea și pregătirea tinerilor profesori care intră în sistem scade, iar școala din școală devine tot mai slabă. Dar asta nu-i afectează pe cei cu resurse care se duc și la școala din afara școlii, ci îngroașă rândurile celor 50%.
Firește, nu înseamnă că nu există acolo, în școala din școală, și profesori dedicați, care se chinuie să facă treabă cu ce au și cu ce pot, în ciuda guvernanței dezastruoase a sistemului. Încă mai găsești oameni onești în sistem cu care poți construi.
Unde ne ducem.
Nu există acum pe scena politică o voință comună a principalelor partide de a găsi cheia acestui „catch 22”. Dar dacă ar exista o baghetă magică a educației, peste noapte toate școlile din România ar trebui transformate în școli-pilot. E și legislație, sunt și bani.
Acestea ar trebui să: testeze, împingă limite, rateze, descopere.
Decidentul politic de la ministru la inspector-viitor director județean ar trebuie să se preocupe de comasarea școlilor acolo unde este nevoie, sub management performant, de importul de profesori din afară, de organizarea de cantine și de after-uri peste tot, în școlile dezavantajate, pe bani europeni, de cheltuirea cu atenție a acestora, de măsurarea impactului investițiilor. De angajarea în sistem a vârfurilor generațiilor de studenți pe de trei ori salariul și de pompat îi ei multă pedagogie și burse, de inventat niște colane de Mari Educatori dacă este nevoie. De dat mai multă putere în decizie elevilor și părinților, nu, nu pe conținuturile de învățare ci pe organizarea școlii în general. De lăsat directorii de școli să facă management.
Dar nu ne ducem nicăieri până nu ne va slăbi România Educată din ochi.
____________________
[1] “Meditațiile în România: sistem educațional paralel sau complementar?“, IRES și Societatea Academică din România
