Economiștii de stânga vă vor spune că nu poți avea „o țară ca în Vest și taxe ca în Est”. La o primă vedere, afirmația lor sună cumva rezonabil, dar există o discrepanță semnificativă față de realitate, din multiple motive. Explic mai jos. În primul rând, nu poți avea „taxe ca în Vest și risipă (și corupție) ca în Est”, nu-i așa?
Dacă taxele sunt risipite, cum am putea avea „o țară ca afară” crescând taxele? Nu are sens. Crede cineva că la un nivel al taxării mai mare statul devine brusc mai disciplinat, mai chibzuit și mai eficient? Este ca și cum ai spune zilnic că de mâine te lași de fumat.
Realitatea este că în discuția despre creșterea taxelor nu trebuie să uităm că România ocupă penultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește eficiența guvernamentală, conform rezultatelor unui sondaj anual realizat de Banca Mondială. Acesta este un argument în plus pentru care românii nu vor taxe mai mari, pentru că percepția lor este că nu sunt „money well spent”.
Margaret Thatcher, fostul premier britanic, supranumită „Doamna de Fier”, o susținătoare înfocată a politicilor liberale, ne-a oferit numeroase lecții de liberalism economic și câteva citate emblematice, printre care și cel care spune că „problema socialismului este că la un moment dat rămâi fără banii altora”.
Și la „taxele altora” (de multe ori pentru beneficiile doar ale unora), putem adăuga și banii de împrumut, da, pentru că și aceia se termină la un moment dat. În acel moment, când vine nota de plată, și din ce în ce mai mulți trebuie să plătească, eficiența cheltuirii banului public apare în mintea tuturor contribuabililor, căci altfel pui problema când sunt banii tăi la mijloc. Este ca în gluma cu cetățeanul întrebat de șeful partidului unic dacă și-ar împărți casa, mașina sau piscina cu Partidul, dacă ar avea desigur. Răspunsul este rapid și evident afirmativ. Dar șeful partidului unic continuă: o găină ar împărți cetățeanul cu partidul? Răspunsul cetățeanului este scurt, tremurat și surprinde: nu, nu ar împărți. Pentru că o găină chiar are.
Ei bine, consider relevant în această discuție indicatorul de eficiență guvernamentală calculat de Banca Mondială, care ia valori între ±2,5 și reflectă percepțiile asupra calității serviciilor publice, gradul de independență față de presiunile politice, calitatea formulării și implementării politicilor, precum și credibilitatea angajamentului administrației față de aceste politici. Valoarea înregistrată de România rămâne, din păcate, la coada topului european, iar perspectivele nu sunt cele mai încurajatoare. Privind spre restul lumii, suntem în aceeași zonă cu țări precum Albania, Columbia, Senegal sau Trinidad și Tobago, la o distanță notabilă de economiile dezvoltate din Vest pe care le oferim drept „icoane”, exemple pentru creșterea taxelor.
În același timp, în ciuda unei eficiențe reduse, România cheltuie mai mult decât câștigă, se întinde mai mult decât îi este plapuma. În ultimii 18 ani, România a înregistrat deficite fiscale de peste 3% (pragul limită cerut de Comisia Europeană) în nu mai puțin de 9 ani[1]. Aceasta este realitatea pe care o observăm dar și evidențiată de statistici, iar în lipsa unor măsuri eficiente și realiste de consolidare fiscală, precum și a unei dimensionări corecte a cheltuielilor în funcție de venituri (și nu invers!), acumulăm datorii din ce în ce mai mari, pentru care plătim dobânzi din ce în ce mai multe, devenind vulnerabili și riscând o frânare bruscă.
Nu este deloc ușor să ieși dintr-o politică pro-ciclică, desigur, România vede din ce în ce mai mult acest lucru, fiind nevoită să reducă deficitul fiscal exact când economia încetinește semnificativ.
O altă idee popularizată de economiștii ce cred că un Stat mai mare este răspunsul la orice problemă ar exista în lume este că țările dezvoltate au taxe mari, deci taxele trebuie crescute pentru… a ajunge și noi ca ei: prosperi.
Logica mea vede lucrurile complet diferit: media (matematica) ascunde multe, cum ar fi țări precum SUA, Elveția sau Japonia, țări prospere dar cu taxe (mai) mici. Al doilea argument, tot logic, ar fi următorul: nu cumva multe din țările dezvoltate mai întâi au ajuns prospere și după au crescut nivelurile taxării? Căci dacă acesta era secretul, dacă era atât de simplu… mâine dublăm și noi taxele, iar în 1-2-3 ani depășeam Franța la PIB/capita.
Dacă ne dorim „o țară ca afară”, este necesară cu adevărat o eficiență ridicată în cheltuirea banului public, ar trebui să lucrăm la reducerea birocrației, la privatizarea companiilor de stat, la reforma administrativ-teritorială, la remunerarea pe bază de rezultate și performanță (precum în sectorul privat), sau la stimularea inițiativelor antreprenoriale.
Indiferent ce ar face sectorul privat, cât ar reuși să crească productivitatea, veniturile și contribuțiile către stat, întotdeauna statul va „reuși” performanța de a cheltui mai mult decât își permite. Murray Rothbard susținea că statul și sectorul privat sunt în competiție, iar statul va încerca întotdeauna să se extindă și să-și sporească influența, în detrimentul sectorului privat.
Creșterea taxelor înseamnă că echilibrul dintre puterea economică și cea politică se deteriorează în favoarea celei din urmă, iar una din consecințele acestui lucru este creșterea inflației (vezi impactul măsurilor fiscale recente asupra celei mai noi proiecții de inflație).
În concluzie, contează ce plătim, dar, la fel de (poate chiar mai) mult contează ce primim înapoi. Infograficul prezentat în această opinie este foarte grăitor când vine vorba despre ce simt românii că primesc înapoi.
[1] https://www.economica.net/valentin-lazea-bnr-deficitul-bugetar-a-depasit-3-in-noua-din-ultimii-18-ani-in-ultimii-opt-ani-toti-am-trait-mult-peste-posibilitati_705308.html
