Dacă aș ști tot sau aproape tot despre România din punct de vedere economic, geografic și social, cum mi-aș imagina că arată scena sa politică?
Exercițiul e interesant pentru că arată defazări, nepotriviri și oportunități.
Pornesc cu segmentele cele mai încărcate de emoție. M-aș aștepta să regăsesc, ca peste tot în Occident, un vector politic ce captează respingerea contemporaneității, România excedată de informații, schimbări și sincronizări. În prezența sa publică am găsi suspecții obișnuiți: homofobie, anti-americanism, „UE vrea să decidă cât de mare să fie tocul ușii în fiecare apartament”, habotnicie agresivă (în răspăr, desigur, față de cuvintele propriu-zise ale lui Iisus), antisemitism, frică față de imigranți, instrumentalizarea virulentă a temei corupției, populism economic și – aparte pentru țara noastră – ură fără limite la adresa etnicilor rromi, uneori concretizată prin acțiuni violente la care statul închide mai mult sau foarte mult ochii. Acest partid ar prinde la LIV (low-information voters) și/adică segmentele din societate care simt – probabil corect – că au rămas în urmă și că nu li se mai dă atenție.
Pe partea cealaltă a spectrului m-aș aștepta să văd un partid jucăuș și dinamic, chiar uneori agresiv în exprimările sale publice, mixând arta cu politica (politics-as-performance), acid în criticile sale la adresa capitalismului și instituțiilor religioase. Prezența sa în afara orașelor universitare ar fi micuță; capacitatea sa de a capta atenția presei mainstream ar fi uluitoare; ar fi primul partid din România care nu deține cont de Facebook sau site, ci (doar) cont pe TikTok și („suntem aici, însă doar ironic”) Instagram. Ar fi partidul cel mai distractiv în care să fii membru, flashmob-urile și acțiuni a la Pussy Riot pre-2014 alternând cu promovarea unor candidaturi coerente la alegerile locale din marile orașe și susținerea fără ezitări a legalizărilor de fel și chip.
Majoritățile sunt în genere tăcute. Și asta pentru că simt că sunt majorități și nu au nevoie să se exprime în mod explicit. În vreme de criză socială, inflație abruptă sau prăbușire evidentă a autorității, cele două partide menționate mai dus ar putea urca – însumat – spre 40%, în mod normal însă cel puțin unul din ele având emoții apropo de trecerea pragului.
Problema centrală este cea care afectează majoritatea. Și este statul. Poate fi îmbunătățit? Din răspunsurile la această întrebare s-ar naște trei mari respirații naționale, formațiunile politice care dau prim-miniștri, președinți de țară și de tur doi, cele care definesc textura principală a scenei politice.
Un răspuns ar fi: „Nu. Statul român e un dat, o premisă de piatră. Nu-l putem schimba, ci putem doar trăi cu el.” Acest partid și-ar trăi epoca de glorie în opoziție, penalizând măsurile îndrăznețe ale celorlalte două formațiuni mari, din paragrafele următoare. Ideea „hai să fie cum e” nu reprezintă un motiv pentru a pierde 15-20 de minute în ziua votului. Deci forța acestui partid ar sta în numărul membrilor – angajați prezenți sau viitori la stat care vor să-și securizeze ani de liniște – și în mobilizarea lor. Ideologia fiind statică și anodină, liderii ar fi extrem de relevanți, la campaniile acestui partid urmând să găsim cele mai fastuoase campanii de comunicare.
Un alt răspuns e „Da, putem furniza servicii sociale ca Olanda sau Suedia”. Optimismul acestei premise s-ar transmite și în mesajele formațiunii, cea mai luminoasă psihologic dintre toate. O infuzie de ONG-iști și de contacte cu ONG-urile ar reprezenta scheletul său. Electoratul ar fi în primul rând beneficiarii direcți: locuitorii orașelor mici și mediului rural care ar rezona cu afirmațiile emoționale, probate de fapte („Numai nouă ne pasă de tine!”). În termenii caduci ai secolului XX: un partid social-democrat cum România n-a avut niciodată. Impozitele mari necesare implementării proiectelor unui asemenea partid – ex. reducerea decalajelor dintre Vechiul Regat-fără-București și Transilvania – necesită în mod indubitabil impozite mari sau mai mari decât în prezent. Ceea mă conduce spre…
… răspunsul al treilea la întrebarea „Poate fi reformat statul?”. Acesta este „Nu, și nici n-are sens să încercăm”. În spatele acestei alternative am vedea o alianță între economiști pasionați, primari ardeleni și corporații cinice. În viziunea lor, statul român trebuie să aibă o umbră atât de mare încât să furnizeze cofinanțare – dar nici un centimetru mai mult. Tot ce nu este încă privatizat trebuie mutat către mediul privat. O față a monedei: acest partid ar face apostolatul liberei inițiative, al responsabilității individuale sau al dezvoltării locale. Partea întunecată ar include un discurs virulent împotriva etnicilor rromi și altor categorii vulnerabile din punct de vedere economic, văzute drept povară. La putere acest partid ar implementa componentele unui stat minimal; în opoziție ar specula nemilos Colectiv-uri, spitale arzânde și disfuncționalități perene („declarațiile online se primesc doar marți și joi între orele 9 și 14”) pentru a sugera că statul ucide, iar statul mare ucide și mai mult.
Ce avem, de fapt, în realitate?
Stânga vie este la un ciclu electoral distanță de concretizare.
AUR și Diana Șoșoacă își împart spațiul anti-prezent, pe marginea căruia se încălzesc Ben-Oni Ardelean, dar și alți vectori care îl vor aglomera în 2024. Multe din elementele de portret politic sugerate la începutul articolului absentează din discursul formațiunilor reale (ura față de rromi fiind remarcabilă prin absență), ceea ce demonstrează încă o dată că AUR, în special, este un proiect atent calibrat pentru a ținti multe electorate – inclusiv etnici rromi.
Două partide (PSD și PNL) par a se înghesui pe spațiul status quo, diferențele între cele două partide devenind în ultimii ani insesizabile. Ele dețin – precum în schema teoretică de mai sus – organizații solide. Lipsesc însă liderii șarmanți. Spre deosebire de PSD, care probabil îl va susține pe Ciolacu indiferent de rezultatul de la europarlamentare, PNL are șansa unei schimbări de garnitură în luna iunie a anului viitor.
Libertarianismul e absent, lipsind probabil momentul de formare al impulsului. Să stăm din nou de vorbă despre subiect când fiecare cetățean, PFA sau firmă va plăti 25% din venituri la bugetul de pensii – fără plafoane, nuanțe sau excepții. Flirtul cu idei libertariene există, fără a fi dus vreodată la capăt, de oameni din USR, Forța Dreptei și, într-o mai mică măsură, PNL.
Adevăratul partid social-democrat nu există nici el. Resursele umane absentează. Proiectul de reformă-și-progres este parte din ADN-ul USR, dar sensibilitățile marii majorități a membrilor și liderilor actuali nu sunt de stânga, emoționale sau populiste. Astfel, USR e acum în situația de a nu vorbi despre reforma statului românilor care au cea mai mare nevoie de stat, ci tocmai celor care se pot, la o adică, descurca fără el. Din această perspectivă, scorul USR din 2016 și până acum, incluzând sondajele de opinie din ultimul an, este remarcabil.
Lipsa partidului social-democrat din schema teoretică a ajutat AUR să ia viteză. Sosirea PSD la guvernare a atenuat capacitatea formațiunii conduse de Marcel Ciolacu de a capta nemulțumirea românilor pentru care realitatea a devenit în toate aspectele sale o povară foarte grea. Sub presiunea guvernărilor din ultimii patru ani, alianțe discrete între PNL și părți din electoratul său s-au sfărâmat, identitatea USR în același interval fiind într-un proces de continuă re-definire. Probabil că, după 2024, scena politică se va clarifica, ea având în bună măsură contururile deceniului trecut, dar nefiind echipată pentru a manageria dezbaterile deceniului ce vine.
