Visul copiilor, mărturisit în gura mare în timpul orei, era să-și „scoată la produs” verișoara. În Acrobații, producție regizată de David Schwartz care vorbește despre școala din mediul rural (din perspectiva, în principal, a cadrelor didactice), e limpede că adolescentul în cauză nu are nici cea mai mică idee despre ce presupune reveria în cauză. Pur și simplu, e ceea ce a descoperit pe alde TikTok drept sursă-model pentru ieșirea din sărăcie – iar spectacolul nu se sfiește să expună lipsa instrumentarului elementar cu care o tânără și idealistă profesoară s-ar putea lupta, în numele promisiunilor educației, cu disperarea identificării saltului cât mai ușor și rapid din precaritate.
Într-un alt spectacol – La Academie de Alexandra Felseghi, regia Andrei Măjeri –, sărăcia ruralului nici măcar nu mai e ceva de combătut, e un fel de dat atemporal, stropit de inevitabilul alcool și alimentat de o vagă corupție ineptă, bigotism ipocrit și inacțiune cronică, mascată în întreprinderi compensatorii de patriotardism. „Țara” e locul în care lași orice speranță, în afara celei că dedicația individuală poate, poate va mai îmbunătăți câte ceva, prin mijlocirea fondurilor europene.
Și Acrobații, și La Academie au făcut parte din programul Festivalului Național de Teatru (FNT) – o ediție foarte atentă (și eficientă) în identificarea preocupărilor tematice acute pe scena locală (pe lângă naturala constatare a filonului estetic, al artei ca refugiu): identitatea de gen și non-heteronormativitatea, feminismul și condiția socială de gen, denunțarea fascismului și a naționalismului populist etc. Cele două au fost singurele abordări, fie și colateral, ale ruralului, în FNT – și chiar și așa, a fost mai mult decât se va fi găsind în programul oricărui teatru ori eveniment festivalier.
Nu e vorba despre inițiative de producții ținute în sate, de spectacole create special pentru un public rural (există proiecte de acest fel, cum e „Cultura’n Șură”), ci despre felul în care această lume rurală ajunge să fie reprezentată, de-a dreptul ca alteritate, pe scenele adresate unei audiențe urbane. Fiindcă, de fapt, discuția despre Celălalt, despre pericolele care pândesc la fiecare colț al societății, despre dreptul la voce are tendința să fie mereu autocentrată, să fie despre „noi”, audiența obișnuită de teatru, care vrea ca de pe scenă fie să i se reconfirme propriile valori, fie să se lase înduioșat și persuadat moral de o cauză a celor slabi, dar buni.
Asta se vede, până la urmă, și în La Academie: „țara” de aici e cea din ochii privitorului urban la televizor, oripilat de degradarea umană, bătrânețea „fără dinți” și misticismul inepuizabil, dar care, totuși, speră în salvarea adusă de vreun om, solitar, dar providențial. (Canonul dramaturgiei românești în privința ruralului e mult mai limitat decât cel al prozei – el pendulează între expunerea unei lumi a violenței atavice și privirea idilică asupra eternității care s-a născut la sat. Ceea ce e, în realitate, spațiul de naștere modern-contemporan al acestei dramaturgii este mahalaua bucureșteană sau micul și sufocantul oraș de provincie, universul târgoveților și al intelectualilor dezamăgiți, în care dragostea vindecă tot. Mușcata din fereastră forever.)
Ultimul lucru pe care-l vrem noi, spectatorii de teatru, e să ni se amintească de unde venim, cei mai mulți dintre noi – de la țară, de unde comunismul ne-a mutat părinții sau bunicii la bloc, în fabrici sau birouri. În sat au rămas cei care n-au putut să plece – întâi la oraș, pe urmă în Italia, Spania sau Germania.
Cel mai recent Barometru de consum cultural, lansat, și el, în timpul FNT, a prilejuit nenumărate deplângeri ale prăbușirii post-pandemice a numărului de cetățeni care frecventează teatrul, opera, filarmonicile etc. Întrebarea la care, însă, Barometrul nu răspunde e următoarea: dacă 80% dintre cei intervievați nu se duc niciodată la teatru, câți dintre ei trăiesc într-o localitate în care nu există o clădire de teatru, o trupă de teatru, o stagiune de teatru? Adică nici să vrea n-ar avea unde se duce? (În cazul operei, e mult mai simplu: cam 70% din populația țării nu are parte de așa ceva, niciodată, în localitatea de domiciliu. Și nici nu e clar, în condițiile în care nimeni n-ar putea pretinde, în zilele noastre, că opera e o cultură de masă, cam care ar trebui să fie nivelul de frecventare ca să nu-l mai considerăm dezastruos.)
45% dintre oamenii din România stau la țară. Dintre cele 55% populație urbană, de teatru „permanent” au parte cam jumătate (și aici nu știu dacă includ Caracalul, de pildă, cu o superbă clădire de teatru, dar fără trupă). Impresia e că și statisticile, nu doar spectacolele, privesc preferința pentru cultura înaltă și gusturile unei foarte, tot mai subțiri clase educate și împlinite social drept standardul de raportare pentru întreaga țară, toată arta și toată cultura. Și atunci, oare, rațiunea pentru care teatrul – și cultura, în ansamblu – e un serviciu public, cu acces garantat constituțional, este excluderea reprezentațională a jumătate din ceea ce constituie România?
În timp ce decalajele de dezvoltare între marile orașe și restul țării se adâncesc, în loc să se restrângă, la fel se întâmplă cu reprezentările acestor lumi aflate pe benzi de viteză diferite.
„Segregarea” culturală are legătură în egală măsură cu dezechilibrele de acces și cu înălțimea platformei de la care satul, urbanul mic, sărăcia sau orice alt model de viață în răspăr cu cel al „consumatorului de cultură” standard sunt privite ca exotisme, subiect de bășcălie, cel mult compătimire superioară. Și aici intră și contondenta relație a mediului artistic nu cu religia (ortodoxă) sau actorii ei instituționale, ci cu practicanții cotidieni – a se vedea tratamentul de care au parte pelerinajelor ori venerarea sfinților în cultura înaltă. (Tot de o astfel de privire de sus ține și tratamentul viciilor, cultura doar confirmând și rostogolind mai departe înțelegerea societală a acestor vicii ca opțiuni personale ori de mediu social, nu ca boli în nevoie de tratament. De pildă, alcoolul, plasat, inclusiv în teatru, într-o ecuație simplă-simplistă: țăranii sunt săraci, săracii beau pentru că-s săraci, inclusiv cu duhul, și rămân săraci – și la țară – fiindcă beau. Punct și de la capăt.)
Sigur că Festivalul Național de Teatru se ține la București, nu la Fetești, și e doar un festival, nu chintesența teatrului din România (deși scena independentă e marginală – iar dacă la teatru se duc 20% dintre cetățeni, la spectacolele independente ajung vreo 5% –, ea e locul în care s-a vorbit cel mai mult despre emigrația economică, ai cărei „protagoniști” sunt în mare parte locuitorii din rural). E, însă, tabloul felului în care teatrul din România se vede pe el însuși.
Deși miza lui e să spună, dimpotrivă, cât de importantă e rămânerea, nu evadarea, nu fuga din rural, și în Acrobații plecarea ca soluție individuală plutește ca un spectru inevitabil. E un spectacol construit să fie jucat și în comunitățile mici – pentru care e o oglindă –, și „la centru” – pentru care e o cortină care dezvăluie realități necunoscute. Doar că, singur și marginal, nici nu se poate rupe de așteptările acestui „centru”, nici nu poate schimba vreo paradigmă. E mai degrabă „exotic”, cel mult „propagandistic” – fiindcă „noi” știm cum arată, de fapt, satul românesc…
