Imposibil să vă fi scăpat faptul că despre extrema dreaptă se vorbește tot mai mult, iar despre cea stângă aproape niciodată. Nu că extrema stângă ar fi dispărut. Ea e la fel de vie ca și cea dreaptă. Numai că e ascunsă în familia căreia i se zice progresistă, în timp ce între extremiștii de dreapta sunt numărați de multe ori și conservatorii.
Într-adevăr, dacă veți citi presa din diverse țări europene – iar la noi a fost preluat acest curent, fiindcă se traduc de multe ori știrile de afară –, veți descoperi că multe partide conservatoare sunt descrise ca fiind extremiste de dreapta. Partidul care a guvernat până mai ieri Polonia, vreme de un deceniu, este un exemplu: născut din Solidaritatea, partidul Prawo i Sprawiedliwość, adică Lege și Ordine, e o formațiune tipic conservatoare. Nu întâmplător, atâta vreme cât britanicii au fost în UE și trimiteau deputați în Parlamentul European, PiS a ales să fie parte din grupul parlamentar în care se aflau și Tories. Deși conservatori, Lech Kaczynski & co. sunt înfățișați ca extremiști de dreapta. De o stângă pentru care tot ceea ce e la dreapta ecologiștilor e fie neoliberalism distructiv, fie extremism dement.
Un alt exemplu e cel al partidului condus de Giorgia Meloni și intitulat Fratelli d’Italia. Diferită de istoria polonezilor, cea a FdI reunește straturi de contestare a stângii, dar și a dreptei, atât a comuniștilor, cât și a unei părți din creștin-democrație. La fel ca-n Polonia, și la dreapta formațiunii conduse de Meloni există o extremă. Pe care adversarii și presa ajung s-o topească în furnalul conservator. În alte țări e la fel: liberalii trec drept reacționari, conservatorii sunt extremiști, iar dreapta radicală devine de-a dreptul criminală.
Cu progresiștii e altfel. Radicalul de stânga nu e deloc suspect: el e oleacă mai încruntat, dar în fond vrea binele și frumosul. Au fost cazuri când antisemiți notorii au fost iertați, fiindcă vor progres, nu întoarcere-n trecut. Pe dos, simpatia de stânga pentru radicalismul musulman face ca, în loc de statul islamist, să se zică Daesh, transcrierea acronimului arab pentru statul islamic din Levant și Siria. Die Linke e o formațiune frecventabilă, în vreme ce Alternative fur Deutschland e dracul gol; Republicanii francezi sunt nărăvași, în vreme ce Jean-Luc Mélenchon e mielușel, fiindcă formațiunea sa, pe care a botezat-o Franța Nesupusă, nu e tolerantă, dar e utopică și, în consecință, generoasă. Mai ales pentru naivi.
Să ne înțelegem. Nu am votat și nu aș vota cu un partid conservator. Nu e pe gustul meu ideologic. Și nu-i apăr în vreun fel pe conservatori, cu atât mai puțin pe cei care, între ei, au un trecut radical, fascist, legionar etc. Cred, însă, că a fi conservator nu e echivalent cu a fi extremist. În majoritatea lor, conservatorii sunt, de fapt, moderați. Ei resimt schimbarea ca pe o brutalizare a unei ordini a lucrurilor, ce s-a născut în chip lent. E departe de mine și ideea de a cere ca despre extrema dreaptă să se vorbească la fel de îngăduitor cum se vorbește despre cea stângă. Dimpotrivă. Cred că e nevoie de un tratament egal, dar care să sublinieze că ambele extreme sunt rele.
Moderația este esențială. Iar ea poate fi găsită și la stânga social-democraților, și la dreapta popularilor. Liberalii pot guverna și cu socialiști rezonabili, și cu conservatori moderați. Compromisul e arta de descoperi printre adversari parteneri dispuși să construiască o majoritate. Care rămâne miza oricărei democrații.
