La începutul anilor 1990, una dintre cele mai abjecte reviste din România se numea antifrastic „Europa”. Condusă de un absolvent de „Ștefan Gheorghiu”, un oarecare Ilie Neacșu, publicația era simultan o pestilențială băltoacă antisemită și o tribuna pentru reabilitarea camarilei lui Ceaușescu și a Securității „patriotice”.
Bătaia în piept cu simboluri naționale, profetismul bombastic, cosmetizarea trecutului și populismul xenofob subîntind și definesc megalomania naționalismului fără frâne.
Fascismul secolului XXI (aici includ putinismul, orbanismul și partidele-mișcare gen AUR) este antimodern, nostalgic si primordialist. Pedaleaza pe fobii premoderne și apelează la propensiuni ataviste. „Naționalismul este paranoia — individuală și colectivă”, scria Danilo Kis.
Combustibilul naționalist a dus și duce la incendii catastrofice. Revolta împotriva lumii moderne se alimenteaza din și se bazează pe arhetipuri infra-raționale. Mitul unei națiuni originare amenințată de neopaganismul cosmopolit fuzionează cu acela al unei religiozități primordiale încremenită în spiritul omogenizant al disciplinei de sectă.
Noul obscurantism nu s-a născut ex nihilo. El vine din cel vechi. Antisemitismul, rasismul, anticapitalismul, antiliberalismul, antioccidentalismul, antiamericanismul vizează și demonizează moștenirile Luminilor.
Fascismul secolului XXI este regresiv, reacționar, xenofob, monoman, colectivist, pseudo-romantic. În plan politic, predica utopia etnocrată. Alteritatea este prin definiție suspectă. Propaganda obscurantistă construiește imaginea alogenului malefic uneltind de-a pururi să distrugă, să pervertească, să împileze, să polueze tot ce-i pur și sacru. Bancherii, masonii, masoreții marxiști.
Economic este izolaționist și „suveranist”. Psihologic, exprimă și catalizează stări de disperare individuală și colectivă. Cultural, propaga kitschul „realismului eroico-popular”. Costumație pretins-folclorica, versificații puerile, platitudini sforăitoare, histrionism patriotard, trăncăneala lătratoare. Nu raționează, răcnește. Nu demonstrează, poruncește. Apodictic și apocaliptic.
Ar fi binevenită, cred, o antologie analitică a eforturilor negaționiste privind dictatura comunistă în anii 1990.
Barocul stalino-fascist a impregnat tentativele de a difuza „partea lor de adevăr”. Se combinau senzaționalismele bulevardiere gen Cristoiu cu cinismul amoral gen Roșca Stănescu. Revistele de orientare virulent naționalistă, chiar șovină, plăsmuiau cadrele noilor mistificări.
În foi precum „România Mare”, „Europa”, „Democrația”, mai târziu „Tricolorul”, dar și în „Jurnalul Național” și „Ziua” se difuzau poncifele revanșei.
Interviurile cu foștii potentați nu aveau ca scop demontarea Marii Minciuni, ci exonerarea ei si inocentarea responsabililor direcți pentru perpetuarea unui regim fundamental antidemocratic. „Stânga” și „dreapta” participau încântate la acest spectacol al imposturii cu glazură „științifică”.
Reveneau „istoricii militari” din anturajul lui Ilie Ceaușescu. Unul era „uns” specialist în Holocaust, generalul Mișa Ionescu. Tot la „stânga”, se făcea procesul apelurilor la un „proces al comunismului”. Reveneau temele „României profunde”, dar și acela al „idealurilor intinate”.
Ideologic, era perfectul talmeș-balmeș. Politic, un nou autoritarism cu fațadă democratică.
Sursa foto: Muzeul de Fotografie
