Recunosc că urmăresc în dezbaterile, conferințele și interviurile electorale mai mult comentariile pe social media decât ce se discută (că nu e nevoie să aud de 100 de ori ce cred consultanții că vrea să audă publicul). Comentariile sunt interesante mai ales pentru că în proporție covârșitoare nu au nici cea mai mică legătură cu temele abordate.
De aceea, fiind antropolog înainte de a fi politician (de fapt nu fac parte practic deloc din a doua categorie, dar am zis că sună bine să mă autoinclud), mi se pare mai interesant de analizat profilul electoratului românesc, și nu neapărat al candidaților.
Realitatea e evidentă și nesurprinzătoare, deși ne prefacem că nu e așa: Homo politicus, ca și homo economicus, e doar o ficțiune liberală. Nu există în realitate individul care acționează rațional pentru a-și maximiza profitul și bunăstarea materială, așa cum nu există cel care, analizând oferta politică existentă, face cea mai bună alegere ținând cont de interesele colective, dar și personale, de profilul candidaților, credibilitatea și ideile lor politice, în beneficiul comunității.
În 2002, Daniel Kahneman a luat premiul Nobel pentru că a demonstrat erorile recurente ale oamenilor în comportamentul economic, desființând ficțiunea omului rațional al liberalismului clasic. În politică, fantezia democratică a comportamentului și alegerii raționale a supraviețuit și din lipsa de soluții alternative, și nici nu mai intrăm aici în comportamentul actorilor politici.
Activitatea politică e una colectivă care are și consecințe individuale, nu o activitate individuală care are și consecințe colective precum cea economică. Scriu asta deoarece e important să înțelegem că erorile politice pot costa mai mult decât cele economice, și de aceea trebuie să înțelegem mai bine responsabilitatea din spatele a celei mai de bază activități politice, votul. Dacă pentru consultanți, electoratul se segmentează demografic, cultural și socio-economic în scopul modulării mesajului (mame singure, pensionari din mediul rural, proaspeți absolvenți de facultate etc.), eu nedorind nici să cerșesc voturi, nici să îi ajut să facă dezbaterile și mai plictisitoare storcând bani de la vreun candidat naiv, îl segmentez aici doar în funcție de raportul cu politica în general.
În 2024, electoratul românesc pare că se împarte în șase categorii principale:
- Fanaticii, care aleg să vadă doar aspectele pozitive ale candidatului/partidului preferat și pe cele negative ale altora, suferind de ceea ce se numește în engleză „confirmation bias” (Kahneman), o tendință extrem de periculoasă de a căuta și reține doar anumite tipuri de informații care le confirmă păreri deja stabilite sau de a interpreta informații neutre în sensul dorit. Selecția se face cu zonele emoționale din creier și corespunde unei nevoi de simplificare a unor realități complexe, ceea ce favorizează gândirea în stereotipuri și teoriile conspirației, inhibând gândirea critică. Cu cât nevoia de simplificare e mai mare, cu atât mai mult oamenii par că „știu” lucruri, sunt siguri că perspectiva lor e cea corectă, iar perspectivele diferite izvorăsc în opinia lor fie din ignoranță (de câte ori nu ați văzut acel zâmbet superior pe fața unor oameni fără vreo pasiune pentru educația formală, ca și cum tu ești cel care are nevoie să mai studieze), fie din rea-voință (ești de partea conspiratorilor, plătit de sorosbillgatessistemu’… măcar dacă mi-ar scăpa și mie ceva, că fac „muncă” voluntară deocamdată). Algoritmii de social media favorizează apariția și radicalizarea acestei categorii: având ca parametru suprem angajamentul – prin like și share – aceștia promovează doar acel tip de conținut cu care utilizatorul are șanse mari să interacționeze, care îi confirmă perspectiva sau este „incendiar”, conspiraționist și polarizant.
- Captivii din rural sau urbanul sărac, care votează „cum zice primarul” sau vreo altă figură de autoritate (inclusiv din familie), fără beneficii materiale semnificative, doar pentru a perpetua contextul necesar rămânerii într-o autodefinită „zonă de confort” (care poate fi și destul de neconfortabilă, dar măcar e cunoscută).
- Interesații, care subordonează interesele colective celor proprii și sunt gata să voteze cu oricine le poate oferi mici avantaje care să îi mențină pe linia de plutire (un job în administrație pentru care poate nu sunt calificați, mici „contracte” cu statul pentru firmă etc.) și probabil l-ar vota și pe Stalin atâta timp cât pot să îi vândă loialitate pe firimituri. Partea tragică e că mulți dintre ei nu sunt nici măcar incompetenți (ar putea câștiga mai bine în privat), ci doar au o stimă de sine foarte scăzută, ceea ce determină un apetit pentru risc scăzut. La fel ca și categoria anterioară, preferă „zona de confort”, diferența fiind că zona asta le include și subzistența materială.
- Dezinteresații, care fie nu consideră că viața le este în vreun fel afectată de politică și cred că se pot izola în activitățile lor cotidiene, fie nu consideră că dețin și nici nu doresc să suporte costul achiziționării unei înțelegeri politice necesare efectuării unei alegeri care să le reflecte interesele.
- Pesimiștii, cărora nimic nu le convine, toți politicienii fiind fie proști, hoți, corupți, vânduți agențiilor străine sau toate de mai sus. Ei urăsc „sistemul”, dar orice tentativă de ofertă electorală alternativă este întâmpinată cu critici radicale ale unor aspecte uneori total nesemnificative din profilul candidaților (până și la Ciolacu, nu faptul că deține covrigării la Buzău îl face un președinte nepotrivit – ci cam toate celelalte aspecte ale educației, activității politice sau personalității sale –, așa cum pe Elena Lasconi nu o afectează cu nimic faptul că e femeie (!), fostă vedetă ProTv, sau că a votat DA la referendumul pentru familie, certându-se cu fiica dumneaei pe tema asta; iar pe Geoană faptul că a țopăit lângă Mihaela, dragostea lui, crezând că a câștigat alegerile în 2009 nu îl face decât uman… că până la președinți AI mai avem puțin). Orice greșeală neforțată în interviuri e penalizată capital, anulând toate soluțiile și temele abordate în restul interviului: Geoană i-a urat sănătate regelui Mihai, gata, e senil, o ia pe urmele lui Biden; Ciolacu e prost, că a zis să nu îl jignim, că Buzăul nu e în Moldova, ignorând faptul că TOȚI cei din zona asta a Munteniei facem glume pe această temă, mai ales aici la Brăila (ca om politic, e o idee proastă, dar dacă ne-am pierdut și simțul umorului, ce ne mai rămâne?); nici Lasconi nu a spus de fapt că cei din diaspora sunt trădători, bineînțeles că vorbele i-au fost răstălmăcite, dar asta e riscul folosirii prea libere a încărcatului cuvânt „trădător”. Victime ale aceluiași „confirmation bias”, pesimiștii vânează informații negative despre politicieni ca să își confirme dezamăgirea față de clasa politică, întâmpinând orice inițiativă politică (caz personal) cu „nu se poate”, „e o mlaștină”, „te mănâncă ăștia”. Din acest punct de vedere, se aseamănă cu fanaticii, doar că nu sunt selectivi în privința țintelor, aplicând același stereotip pentru întreaga categorie.
Într-adevăr, în ultima categorie se distinge uneori o a 6-a, de oameni care votează în mod relativ rațional așa-numitul „rău cel mai mic”, dar exigența lor rămâne de multe ori la fel de exagerată, doar prezența la vot fiind mai mare. Homo politicus e aproape total absent în rândurile electoratului de la noi.
Scopul acestui articol nu este să apere actuala clasă politică (cea mai slabă de după 1989), ci doar să sublinieze că electoratului general, și în urma numeroaselor dezamăgiri, i s-a erodat simțul de responsabilitate politică, devenind cinic, pasiv, leneș, meschin sau fanatic, cel mult reactiv și niciodată activ, criticând înainte chiar să asculte.
Standardele ridicate pentru alții trebuie să corespundă acelorași standarde pentru noi înșine, și acestea din urmă nu pot fi ridicate decât prin educație (nu neapărat formală; ajunge doar să avem habar ce înseamnă fake news și cum funcționează social media).
Democrația implică un anumit nivel de gândire critică și înțelegere, altfel nu funcționează, și te trezești cu alți mini-Hitler aleși democratic, ca Kickl (in the balls) acum câteva zile în Austria. Nu dau lecții de democrație, dar spre deosebire de admiratorii autohtoni ai lui Putin/Șoșoacă, neo-legionari sau purtători de tricouri cu Che Guevara, am călătorit și locuit în țări nedemocratice și înțeleg mai bine acum consecințele alegerilor greșite, sau mai rău, ale imposibilității de a alege.
Democrația e responsabilitate. Dacă uităm asta, mâine-poimâine ne trezim iar că suntem nevoiți sa luptăm pentru ea. Și o să luptăm, pentru că democrația e într-adevăr cel mai prost sistem, cu excepția tuturor celorlalte. Nu am spus-o eu, a spus-o Winston Churchill.
