Poate prezenta interes actualul conflict de la vârful Bisericii Ortodoxe Române pentru comunitatea liberală? Evident că da, numai că problema este mult mai complexă decât pare. De mult timp IPS Teodosie Tomitanul a agitat spiritele în interiorul Bisericii Ortodoxe și al societății prin declarații care au sfidat bunul simț și au provocat multă consternare.
Între altele, chiar și după ce crimele armatelor ruse din Ucraina erau de notorietate, „binecuvântate“ chiar de aliatul Kremlinului, patriarhul Kirill, ierarhul de la Constanța s-a arătat solidar cu Vladimir Putin și cu Dmitri Medvedev (ocupat și atunci cu amenințarea Occidentului).
În timpul pandemiei, IPS Teodosie a sfidat sistematic măsurile de prevenire a răspândirii virusului beneficiind parcă de impunitate. Nu mai insist asupra anchetelor penale care l-au vizat de-a lungul timpului pe arhiepiscopul Tomisului. Mai mulți formatori de opinie, jurnaliști, chiar teologi l-au calificat (cu îndreptățire) drept pro-rus, misogin, antioccidental, anticatolic, Gică-contra liturgic etc.
În paralel, pe lângă „pantalonadele“ sale (cum le-a numit Theodor Paleologu), IPS Teodosie a reluat periodic, din 2001 și până azi, agresiv și obsesiv tema ridicării Arhiepiscopiei Tomisului la rangul de Mitropolie. Schimbarea statutului Eparhiei sale i-ar fi întărit poziția în Sfântul Sinod și l-ar fi adus mai aproape de o posibilă ascensiune ca patriarh.
Toate aceste manevre și acțiuni indică mai degrabă un om politic (cum l-a desemnat teologul Radu Preda) avid de putere decât un personaj ecleziastic respectabil. De altfel, Teodosie nici nu a încercat prea mult să își ascundă dorințele lumești de mărire și a perseverat în atacurile lui asupra lui Vasile Bănescu, un teolog respectat și mai ponderat, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.
Din toate aceste motive, opinia publică din țară care împărtășește valorile europene și dorește o Biserică ferită de derapaje de discurs și comportament a părut dezamăgită de aparenta indecizie vădită de Sfântul Sinod la 29 februarie 2024. IPS Teodosie s-a ales doar cu o „dojană sinodală“ și, în plus, ca un fel de concesie făcută taberei conservatoare din BOR în frunte chiar cu arhiepiscopul de la Constanța, Vasile Bănescu (vocea urbană a teologiei autohtone) a fost cumva „retrogradat“, pus sub controlul Biroului de Presă și Relații Publice al Patriarhiei.
Subiectul răzvrătirii lui Teodosie și această aparentă nehotărâre a Sinodului de a-l pedepsi mai aspru pe ierarhul de la malul mării pun în umbră de fapt o altă temă majoră: indecizia conducerii Bisericii Ortodoxe în ceea ce privește acceptarea pe deplin a modernității politice, a valorilor europene asumate la nivelul UE, a democrației liberale în general.
Oliver Jens Schmitt ne-a adus aminte recent, într-o sinteză esențială de istorie a BOR, că însuși patriarhul Daniel – după momentul 2014 (ocuparea de către Rusia a Crimeei și a unei părți a Donbasului) – a scris prefața unei cărți semnate de patriarhul Kirill al Moscovei (care și atunci era portavocea ecleziastică a lui Putin).
În plus, spre deosebire de Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Română nu s-a grăbit să recunoască Biserica Ortodoxă Ucraineană de la Kiev care s-a separat de Patriarhia Rusă. Este Biserica autocefală Ucraineană expresia unui naționalism care ar fi pentru românii din nordul Bucovinei mai nociv decât acțiunile Patriarhiei Ruse? Chiar dacă ar fi așa: de ce nu a discutat ierarhia de la București cu partea ucraineană, mai ales după 24 februarie 2022?
O parte a opiniei publice poate rămâne cu imaginea unei conduceri a BOR care mai degrabă recunoaște drept partener ecleziastic Patriarhia Moscovei, chiar înfeudată față de Putin (căutat de Tribunalul de la Haga), și nu Biserica autocefală Ucraineană.
În acest posibil dialog cu Biserica Ucraineană erau utile discuții intense cu premierii de după 2021-2022, Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu, angrenați la rândul lor în negocieri diplomatice cu țara vecină atacată de Rusia. Știm că Marcel Ciolacu și-a făcut apariția după încheierea lucrărilor Sinodului, dar nu cunoaștem natura discuțiilor dintre el și Patriarhul Daniel. Temerea este însă că premierul a fost acolo având în minte rațiuni interne, specifice contextului preelectoral. Iar aici am atins o altă problemă, pe care o vom detalia poate altădată.
Atât Marcel Ciolacu, cât și Nicolae Ciucă, cedând poate și lobby-ului exercitat de conducerea BOR, au declarat că România nu este pregătită să susțină drepturile cuplurilor de același sex, deși țara noastră este condamnată la CEDO și obligată să protejeze şi să recunoască familiile formate din persoane de acelaşi sex.
Pe scurt, Guvernul şi Parlamentul, dominate de partidele conduse de cei doi lideri sus-amintiți, trebuie să adopte măsuri urgente care să asigure protecția și recunoașterea legală a tuturor familiilor. Recent, Grecia cu majoritate ortodoxă a legalizat căsătoria între persoanele de același sex, în schimb România nu este pregătită nici măcar să discute eventualitatea adoptării parteneriatului civil.
