Nu orice școală din centrul Bucureștiului, la o aruncătură de băț de Guvern, e o școală „bună”. O școală bună nu este școala aceea cu olimpici, ci o școală în care copiii sunt protejați și respectați.
Ai zice că, la mai bine de 30 de ani de libertate, cultura instituțiilor care au ca principal subiect copiii a ieșit din mantra sălbăticiei, a nepăsării, a crimei. Ei bine, nu. La această școală din centrul Bucureștiului, Școala Nicolae Titulescu, un băiețel de 8 ani a fost violat în toaleta instituției de un elev mai mare. După 2 ani, a fost violat din nou, tot acolo în toaletă, de alt elev mai mare, de astă dată neidentificat. Primul elev agresor a primit obligația de a merge la o duzină de ședințe de consiliere psihologică și s-au întocmit probabil câteva sute de pagini de rapoarte în comisiile școlii, pe tăcute, cât să fie acoperită toată situația.
Părinții s-au uitat neputincioși la zidul profesorilor cu decizie și a unei părți mari din părinții școlii care au spus în cor: „Șșșșș, e școală bună”, trebuie procedat cu multă „discreție”. Așa a și fost. A fost atât de multă „discreție” încât nicio autoritate nu l-a crezut pe băiețelul de 8 ani. În umbra „discreției”, părinții chiar au fost obligați să facă ei înșiși toate demersurile pentru constatarea agresiunii la IML. Pentru că și poliția a îndemnat la „discreție”.
Peste doi ani, drama s-a repetat. Același băiețel, același décor, aceeași „discreție”. Numai că de această dată, o mână de părinți mai curajoși i-au ajutat pe părinții băiețelului victimă să ciobească puțin din zidul de „discreție”. O sută de oameni au protestat ieri în fața școlii, au chemat presa, au făcut scandal. Directoarea a ferecat bine porțile. A venit chiar și un secretar de stat în drumul său spre deputăție, care a zâmbit galeș camerelor în speranța a trei minute de campanie electorală pe gratis.
A dictat scurt: „Nu vorbim în stradă” și a plecat mândru și important la Ministerul Educației de unde zidurile cu urechi ne-au spus că într-o „discreție” totală, în spatele ușilor capitonate, s-a comentat în zeflemea, chiar s-a și râs pe marginea situației de abuz repetat. Pentru că „discreția” merge, nu-i așa, mână în mână cu zeflemeaua.
Sub presiunea părinților și a presei, s-a autosesizat și poliția care investighează (încă o dată). De astă dată, părinții victimei nu au mai plătit ei înșiși analizele la IML. O mică victorie tristă. „Completată” câteva ore mai târziu, în consiliul părinților, în care directoarea instituției a citit cu voce tare raportul IML. Cu voce tare, „loud and clear” cum ar zice englezii, câtorva zeci de părinți. S-a gândit să renunțe brusc la „discreție” și să prezinte cu lux de amănunte fisurile anale, fapt probabil penal. Și într-o fabrică de șaibe, acestea sunt tratate cu mai mare finețe și responsabilitate.
La mijlocul anilor 90 eram voluntară la Salvați Copiii și prindeam pedofili cu Poliția TF și cu Interpolul. Aveau nevoie de lucrători sociali pentru preluarea copiilor când polițiștii îi prindeau pe prădători în flagrant. Poliția de la Transporturi Feroviare era implicată pentru că Gara de Nord era principalul „supermarket” pentru prădători. Acolo stăteau aciuați cei mai mulți copii ai străzii, unii fugiți de acasă, alții fugiți de mici sau dați afară din casele de copii la 18 ani. Fiecare dintre ei, o dramă cumplită și unică.
Colaborarea cu Poliția TF s-a extins pentru că aveau nevoie de oameni care să le traducă la interogatorii. Așa am ajuns să vorbesc zile și nopți cu monștri de oameni. Încă îmi mai aduc aminte detalii despre un pastor englez care îmi spunea că violează copiii pentru că îi iubește foarte tare și se scuza prin faptul că nu îi penetrează niciodată, despre un bancher elvețian care m-a presat încă vreo doi după aceea ca să mă duc în Elveția, martor în procesul strămutat, dar mult mai dur după ce violase vreo șapte băieței români, despre un fabricant de arme ușoare pentru poliții din diverse state, căutat de Interpol pentru alte tipuri de infracțiuni… dar cei mai mulți dintre prădători erau băieți crescuți de mici în casele de copii, case ale groazei.
Mulți dintre ei nici nu-și dădeau seama că nu e bine ce fac. Fuseseră violați de mici, în mod repetat, în orfelinate, aveau același comportament sexual pe care îl replicau acum în exterior. Acesta era singurul comportament sexual pe care îl recunoșteau. Abrutizați și naivi.
E clar că și copilul victimă, și copiii agresori au nevoie de intervenții coerente, susținute de o mână de specialiști care să nu fie „discreți”, ci profesioniști. Copilul victimă va rămâne cu o traumă greu de dus. Copiii agresori este posibil să poarte și ei niște traume mari în spate. Nu găsesc scuze minorilor care au violat copilul mai mic decât ei, găsesc însă vină pedagogilor care în ipocrizia lor, valorizează mai mult poleiala și „discreția” unei instituții decât sănătatea fizică și mentală a copiilor aflați în grija lor.
E un comportamentul inuman și nedemn, în afara oricărei etici profesionale și ar trebui să vedem acum demiterea de către Ministerul Educației a garniturii de directori și alegerea unui Consiliu de Administrație a școlii.
Și mai departe? Ce facem noi, ceilalți adulți, pentru ca astfel de atrocități să nu se mai petreacă? Unde sunt efectele mult lăudatei Legi antibullying? Care e eficiența metodologiilor de implementare a legii? De ce avem cazuri de un asemenea nivel de sălbăticie? Ce ne scapă?
Păi, ne scapă faptele însele, ascunse „discret” în spatele unor munți de hârtie în urma cărora nicio instituție a statului nu are nicio responsabilitate. Este ireal că oamenii au acces la atât de multă tehnologie dar nu o folosesc în beneficiul copiilor. Camerele de luat vederi sunt necesare în toate spațiile comune ale școlilor, inclusiv în spălătoarele din toalete. Nu e nimic excepțional, nu e nimic nemaiîntâlnit.
Școlile normale la cap, cu grijă pentru elevii lor, le-au montat și nu s-a năruit educația. Însă aici dăm peste o altă nucă tare, cu cadrele didactice care nu doresc să fie monitorizate.
Ca reprezentant al unei asociații de părinți, am fost parte din comisia care a lucrat la normele de aplicare a Legii antibullying. Am propus încă din 2017 montarea de camere video în toate spațiile comune din școli pentru că bullyingul nu e bullying până nu constați caracterul repetitiv al agresiunii. Propunerea nu a fost acceptată. Cine s-au opus cel mai tare? Profesorii din grupul de lucru. O doamnă profesoară mi-a spus că are dreptul de autor pe tot ce predă și că nimeni nu are dreptul să o filmeze la clasă. Da, pe teorema lui Pitagora, doamna avea drepturi de autor! Și nimic de ascuns sub umbrela „discreției”.
De ce nu reușim să ne protejăm copiii? Pentru că „discreția” și poleiala sunt mai importante, pentru că instituțiile pentru copii inclusiv școlile au rămas încremenite în cultura organizațională a azilelor comuniste și pentru că încă o dată ni se aruncă în față că școala nu este locul unde sunt educați copii, ci locul unde vin profesorii la serviciu.
Iertare tuturor profesorilor decenți și buni pedagogi, nu puțini dar încă minoritari, ce nu se numără în jumătatea de Românie care consideră că violul este de tolerat și care s-au simțit nedreptățiți. Acestora nu dorim să le aducem vreun reproș.
