Impactul revoluției de la ’48
Când Rusia pățește ceva, României i se întâmplă ceva bun. Acesta e un tipar al istoriei noastre
Rusia este o insulă de stabilitate într-o lume în criză. Revolte populare au aruncat câteva țări în haos și regimurile vechi au chemat Rusia să le asiste în a zdrobi primăvara popoarelor. Armata rusă este prestigioasă și temută, după mai mulți ani de investiții în armamente și trupă. Așa că Rusia simte că poate să intervină unde vrea ea, sub pretexte ridicole. Nu vorbesc despre Federația Rusă a lui Putin în 2022, ci despre Imperiul Rus la câțiva ani după 1848. Doar că și Rusia aia e agresivă și se mobilizează francezii și englezii să o oprească. Așa începe aci la Oltenița războiul care a făcut România posibilă: războiul din Crimea. După ce i-au învins pe ruși, aliații își pun problema ce să facă pe aici. Revoluționarii, exilații începuseră în anii precedenți campanii de informare și agitație în marile capitale, mai ales la Paris. Puzderie de cărți, broșuri, reviste, cluburi. Europa trebuia să fie atentă că există acolo un popor european. Urmăriți de câte ori spune Zelenski în discursurile sale că ajutorul pentru Ucraina este ajutor pentru Europa, Ucraina luptă pentru Europa, dacă Rusia nu ar fi oprită în Ucraina ar trebui oprită altundeva în Europa. Această linie de mesaj a fost gândită și de pașoptiști. Și e ceva de bază în diplomația deșteaptă: nu milă vrem noi, vrem să vă convingem că avem interese comune, că jucăm în aceeași echipă. Brătianu și Rosetti îi scriau lui E. Quinet încă din 1848 că „suntem de altminteri paza ei dinspre Rusia“[1]. A Europei adică. Întregul efort de lobby dus de exilați, descris în detaliu de Xenopol, merge pe această idee: ce va avea de câștigat Europa din a avea la gurile Dunării un stat modern, european, democratic. Care va putea ajuta Europa în a opri Rusia în proiectul său de a cuceri Constantinopolul. Și așa se face România. Unirea și reformele modernizatoare s-au făcut după ce Rusia a luat bătaie în războiul din Crimeea. România Mare s-a făcut după ce Imperiul Rus s-a dezintegrat sub povara Primului Război Mondial. Integrarea în UE și NATO s-a făcut după ce Imperiul Rus (sub haină sovietică) s-a prăbușit sub povara războiului rece. Când imperiul rus are o prăbușire, ceva bun i se întâmplă României. Aceasta nu e o coincidență, acesta este un tipar.
Continuăm azi cu capitolul 5 din ”Cine a făcut România – Răscrucile noastre”. E momentul culminant al eforturilor părinților noștri fondatori: au făcut statul. Și imediat au început să se certe pentru că unii voiau pensii speciale, pardon voiau privilegii legale, dar tot pe acolo ca idee.
Dacă vrei să o citești pe toată odată, înscrie-te la newsletter și vei primi un pdf.
Dacă vrei să o iei încet, vom publica aici capitolele pe rând.
________________
Pașoptiștii au voit integrarea europeană, un stat democratic, independent şi suveran, împroprietărirea țăranilor, formarea unei clase mijlocii, încurajarea economiei de piață, toleranța față de minorităţi etc., într-un cuvânt, deplina sincronizare cu Occidentul. Unirea Principatelor şi constituirea statului român modern au fost iniţiative nu doar acceptate, dar şi sprijinite de marile puteri ale Europei, care doreau o piedică solidă în calea expansiunii Rusiei ţariste de după Războiul Crimeii. Cu alte cuvinte, să ai idei, voinţă şi oameni înzestraţi pentru astfel de schimbări politice nu e întotdeauna de-ajuns. Înfăptuirea Unirii a fost posibilă graţie exploatării extrem de abile a oportunităților ivite în urma Războiului Crimeii. — Paul Cornea[2]
Anul revoluționar 1848 părea că se stinge, cu imperiile conservatoare punând încet ordine și liniște peste centrul și estul Europei. Revoluția maghiară a dus bătălia în prelungiri spre 1849, maghiarii neratând nici o ocazie de a și-i pune pe toți ceilalți în cap, începând cu românii din Transilvania – în urma ideii stupide a maghiarilor de a uni Transilvania cu Ungaria, revoluționarii români au luptat de partea Austriei. Împărații păreau că au pus sub capac noi procedura de alegere a domnitorilor. Nici măcar nu se mai pretindea că ar trebui aleși, urmau a fi numiți direct de Rusia, ca puterea cu ascendent. Pașoptiștii erau risipiți pe tot continentul, otomanii nefiind foarte stricți cu impunerea exilului. Au stat câțiva ani pribegi, apoi au revenit treptat, dând șpăgi pe la oficiali. Din epoca asta avem o mărturie tâmp amuzantă a lui Vodă Ghica, care vine în 1849 domn în Moldova și, mai târziu, scrie într-un memoriu către ministrul francez de externe:
Ce era eu să fac, când eram în înrudire și în amiciție cu toți boierii? Cum era să nu pun eu ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postelnic pe fiul meu, președinte al divanului pe cumnatul meu, ispravnici pe nepoții și pe amicii mei, privighetori și polițai pe oamenii acestora. Și dacă vreunul dintre ei nedreptățeau pe oameni, dacă ei condamnau pe nevinovați, dacă răpiau fățiș onorul și averea cuiva, ce era să fac eu? Puteam să fiu eu întotdeauna drept? Dacă-i depărtam din funcție, trebuia să rânduiesc pe alții tot ca dânșii, pentru că Regulamentul Organic nu-mi permitea să pun pe oricine cu merite.[3]
Probleme de resurse umane, am zice azi.
Și putea rămâne așa, că nu era nimic predestinat să se întâmple. Nimic nu e predestinat în istorie și, dacă pare așa, e doar pentru că ne uităm la ea cu ce știm azi și încercăm să ne povestim cum am ajuns ce suntem. Însă imperiile astea conservatoare, care stăteau cu piciorul pe grumazul societăților, erau foarte serioase în a împiedica schimbarea. Scrisorile exasperat deprimate ale pașoptiștilor în exil spun asta. Ei chiar au crezut câțiva ani că s-a terminat.
Și, totuși, Lovinescu se uită înapoi la 1848 și zice că „săracă în rezultate imediate, ba chiar dezlănțuind o reacțiune firească, mișcarea revoluționară a produs un curent de opinie peste care nu se mai putea trece“[4]. Iar Constantin Schifirneț zice că „întreaga istorie modernă a României este, de fapt, o succesiune de etape în realizarea obiectivelor pașoptiste“[5]. Și are mare dreptate. Pentru că nici nu se instalase bine plictisul reacțiunii și istoria o ia la vale nebunește, din nou, declanșând și aici la noi, sau poate cel mai abitir aici la noi, niște evenimente care vor duce la schimbarea României.
Războiul uitat care a făcut loc pentru România
Rusia este o insulă de stabilitate într-o lume în criză. Revolte populare au aruncat câteva țări în haos și regimurile vechi au chemat Rusia să le asiste în a zdrobi primăvara popoarelor. Armata rusă este prestigioasă și temută, după mai mulți ani de investiții în armamente și trupă. Așa că Rusia simte că poate să intervină unde vrea ea, sub pretexte ridicole. Nu vorbesc despre Federația Rusă a lui Putin în 2022, ci despre Imperiul Rus la câțiva ani după 1848. De acea dată, Rusia a declarat război otomanilor pentru că niște călugări de la Bethleem, ortodocși, s-au certat cu alți călugări de acolo. Rusia, protectoarea prin tratate, a ortodocșilor din Imperiul Otoman a intervenit. De fapt, era vorba despre strâmtori. Despre visul vechi rusesc de a cuceri Constantinopolul. Cine crede că insistența mea cu Rusia și posibila înglobare în Imperiu a Principatelor este doar o fantezie, uitați-vă pe hartă. Dacă scopul strategic al Rusiei, de la Petru cel Mare la Stalin, a fost să ajungă la Strâmtori, cleștele de care vorbeam mai devreme, ce s-ar fi întâmplat cu teritoriile românești?
De altfel, războiul din Crimeea a început la… Oltenița. Rusia a declarat război ocupând, din nou, Principatele române. A încercat să treacă Dunărea, dar a fost respinsă de otomani la Oltenița, la Calafat, la Cetate. Acolo unde are poetul Dinescu astăzi moșia, de unde făcea emisiuni de gătit, a fost o mare bătălie. Apoi, se bat la Giurgiu și în Dobrogea. Spre surpriza rușilor, ceea ce trebuia să fie o campanie rapidă a unei mari puteri împotriva unei puteri muribunde devine un ditamai războiul. Turcii rezistă. Francezii și englezii vin în Bulgaria de azi și încep să-i atace pe ruși. După o perioadă de neutralitate, Austria intră în Principate și le ocupă la rândul său. Războiul se mută apoi în Crimeea, în Marea Baltică și în Extremul Orient.
Astăzi, acest război este cu totul ignorat în istoria noastră – s-au bătut unii prin vecini, noi românii nu am participat și nici nu am bătut glorios pe careva, deci nu ne privește pe noi. La Paris e ditamai Bulevardul Sebastopol, varianta franceză a Sevastopolelui, orașul din Crimeea unde s-a dat cea mai crâncenă bătălie a acestui război. La București există măcar o stradă Sevastopol și eram convins că are legătură cu acest război, până am citit o carte despre străzile vechi ale Bucureștiului.[6] Chiar are legătură cu acest război, dar într-un mod foarte bizar: exista acolo ulița lui Sebastopol. Străduța actuală face legătura între calea Victoriei și Buzești. Acum, e la câteva sute de metri de clădirea Guvernului, în buricul orașului, dar în acele vremuri era o uliță de la margine, plină de noroaie și gropi. Cunoscută pentru că acolo se împotmoleau trăsurile în glod. În timpul războiului, trupele engleze și franceze s-au cam împotmolit și ele în fața Sevastopolului mult timp, așa că bucureștenii au făcut o poantă: Sebastopol / Sevastopol, unde se împotmolește lumea. Apoi, nu e clar dacă din neatenție sau conștient, primăria a preluat numele Sevastopol. Cam atât despre (non)memoria acestui război în memoria noastră colectivă.
Acest război a durat doi ani și jumătate și a fost primul război industrial. Țarul Nicolae I, care l-a declanșat, a murit în 1855 și pacea a fost cerută de fiul său Alexandru II. Asta doar după ce Rusia a pierdut jumătate de milion de soldați. Anglia a comandat o nouă flotă special pentru a ataca Sankt Petersburg și făcea foarte public acest lucru. Falită, depășită tehnologic, cu capitala amenințată, Rusia a cedat. A fost finalul unei epoci în care țara bastion a conservatorismului, jandarmul Europei de decenii, a arătat că era un imperiu putred de corupție și retardare. Abia după ce a pierdut războiul, Rusia a avut un mic moment de liberalizare și modernizare. Și-a eliberat de pildă țăranii din iobăgie. Dar efectele din Rusia pălesc față de ceea ce a declanșat finalul războiului în Principate.
După 30 de ani de protectorat rusesc, unde am avut statutul de colonie, Principatele au devenit o problemă europeană. Rusia, fiind înfrântă, a fost pedepsită prin abolirea puterilor sale asupra Imperiului Otoman. Dilema era ce să se întâmple cu Principatele. Aici intervine geniul pașoptiștilor, transformați în lobbiști și oameni de stat. Când spun că trebuie să tratăm istoria ca o chestiune în care România este influențată de ce se întâmplă în regiune nu înseamnă că exclud rolul nostru, al românilor. Dimpotrivă, acest moment al creării statului român modern include un merit enorm al generației de la 1848.
A vedea cum înaintașii au profitat de moment, au fost buni diplomați și buni lobbiști înseamnă a găsi în istorie modele reale, de urmat. Modelele noastre istorice, eroii noștri din manuale spun foarte puține unor oameni de acum. Nu am putea face ce a făcut Ștefan cel Mare. Săbii, tunuri, chemări la cruciade. S-au dus, e alt timp. Broșuri, campanii de sensibilizare, petiții, organizare politică, diplomație. Asta făceau pașoptiștii. Sună a ceva ce facem și noi. Cum au profitat acești foști complotiști de concertul european, de pierderea unui război de către dușmanul de la răsărit e cu totul relevant azi. Istoria nu ți-o scrii într-un vid, ci ținând cont de istoria mare, reală, de care te poți folosi pentru scopurile tale.
Revoluționarii, exilații începuseră în anii precedenți campanii de informare și agitație în marile capitale, mai ales la Paris. Puzderie de cărți, broșuri, reviste, cluburi. Europa trebuia să fie atentă că există acolo un popor european. Urmăriți de câte ori spune Zelenski în discursurile sale că ajutorul pentru Ucraina este ajutor pentru Europa, Ucraina luptă pentru Europa, dacă Rusia nu ar fi oprită în Ucraina ar trebui oprită altundeva în Europa. Această linie de mesaj a fost gândită și de pașoptiști. Și e ceva de bază în diplomația deșteaptă: nu milă vrem noi, vrem să vă convingem că avem interese comune, că jucăm în aceeași echipă.
Brătianu și Rosetti îi scriau lui E. Quinet încă din 1848 că „suntem de altminteri paza ei dinspre Rusia“[7]. A Europei adică. Întregul efort de lobby dus de exilați, descris în detaliu de Xenopol, merge pe această idee: ce va avea de câștigat Europa din a avea la gurile Dunării un stat modern, european, democratic. Care va putea ajuta Europa în a opri Rusia în proiectul său de a cuceri Constantinopolul. Pentru că, pe nesimțite, intrase în scena mondială și „Europa“. O entitate atunci abstractă care însă însemna acel colț de lume care rupsese ritmul modernizării și silea restul lumii să o urmeze sau să se izoleze. Exilații noștri, cărbunarii, masonii, complotiștii deveniseră politicieni europeni în mod deschis și în mod activ.
Prin acțiunea lor, momentul 1856 pleca de pe alte premise: după 30 de ani de colonizare rusească, odată Rusia învinsă, Principatele nu mai puteau reveni pur și simplu la a fi conduse de otomani, ca două provincii autonome unde își numesc demnitari. În definitiv, acolo trăiau niște europeni. Românii s-au afirmat ca națiune în epoca națiunilor pentru că erau europeni, ca europeni. Naționalismul românesc al pașoptiștilor era un proiect de creare a statului român bazat pe liberalismul european și în același timp un proiect anti-colonial și anti-imperial îndreptat împotriva Rusiei. Este ceea ce afirmă ei în mod explicit.
Așa cum războiul din Crimeea este un război aproape uitat, România datorează enorm unui împărat aproape uitat, Napoleon III, care era sensibil la tot acest lobby. Dar, oricât de sentimental era Napoleon – și el fost complotist, fost revoluționar – sau oricât de grandoman, ar spune alții, în planurile lui de a face o mică Franță aici, jocul european era complicat și nu depindea doar de el. De fisurile dintre țările mari și de interesele diferite ale acestora trebuiau să țină cont foștii noștri complotiști. Și peste toate acestea atârna umbra Rusiei – acest colos care, de 200 de ani, era chitit să calce totul în picioare și voia Constantinopolul. Deci acum, cât Rusia era groggy, trebuiau făcuți cât mai mulți pași.
De altfel, Lovinescu spune[8] că Franța și Anglia aveau același scop: să creeze aici un stat care să blocheze Rusia. Din nou, uitați-vă la hartă, un clește peste Marea Neagră… Franța era de părere că un stat unit cu Valahia și Moldova ar fi exact ce trebuie – că de mai mulți ani lobbyul exilaților spune fix ideea asta pe toate gurile posibile la Paris e o coincidență sau o dovadă de geniu, nu putem măsura matematic, dar nu putea să nu conteze. Anglia, dimpotrivă, se temea că un stat important creat aici prin Unire mai rău ar dăuna, dacă Rusia își va reveni și îl va lua sub stăpânire. Lobbyul italian la Paris dorea ca noul stat italian care începuse procesul de unire să primească regiunea Veneției de la Austria, care ar fi trebuit să primească la schimb Principatele. Ai noștri pașoptiști-lobbiști s-au luptat și cu ideea asta[9], era despre dreptul nostru de europeni, nu de amestecat în alte planuri.
Dar, oricum, nu depindea doar de Anglia și Franța. Prin Tratatul de la Paris din 1856, care încheie războiul din Crimeea, Rusiei i se ridică dreptul de a apăra creștinii din Imperiul Otoman – a rămas fără cuiul lui Pepelea. Marea Neagră e declarată neutră și se creează un tampon pe fâșia din Marea Neagră, pe unde Rusia putea ataca ușor în Dobrogea otomană. Moldova primește deci înapoi Basarabia de Sud și se confirmă autoritatea otomană pe gurile Dunării, ceea ce numim astăzi Delta Dunării. Dar cel mai important pentru noi este că protectoratul rusesc asupra Principatelor e înlocuit de Protecția colectivă a șapte puteri europene. Deci concert european, UE avant la lettre.
Poporul român dă buzna în istorie
Rămânem nominal sub suzeranitate otomană, dar colonizarea rusească este înlocuită cu un protectorat colectiv. O vorbă românească spune că copilul cu multe moașe riscă să rămână cu buricul netăiat. Și așa o fi, dar, dacă scapă cu viață, atunci are și multă libertate de acțiune, că una este să fii călcat pe gât de imperiul rusesc și alta e să ai pe cap un teoretic și difuz „protectorat“ colectiv. Acea generație de lideri români a folosit la maximum acest principiu al mai multor moașe, luându-și câtă libertate le-a trebuit pentru a face aici o țară europeană, modernă. Nu degeaba a spus atunci Ion Brătianu, acest motor al tuturor conspirațiilor, acest organizator al tuturor acțiunilor, acest filozof umbrit de un genial om de acțiune: „Locul nostru este însemnat printre națiile care alcătuiesc republica europeană. Avem datoria de a-l cuceri“[10].
La Congresul de la Paris, Franța propune oficial Unirea Moldovei cu Valahia. Aici începe un întreg balet diplomatic. Austria zice că nu se poate decide așa brusc, la Paris, o asemenea chestie, că nici nu e clar dacă moldovenii și valahii vor să se unească. E și acesta un semn al vremurilor, că se pune măcar problema de ce vor popoarele. Pur și simplu lumea se schimbă, imperiile vechi încep să folosească limbajul revoluției măcar atunci când le convine. Ambasadorul otoman este chiar mai vehement și zice că ideea asta de unire e o bazaconie a unor indivizi, nici vorbă că ar vrea așa ceva popoarele valah și moldovean (care popor român, cine sunt ăștia?). Două imperii autocratice se bat cu veacul vorbind în numele popoarelor, care nu ar vrea Unirea. Prin Tratatul de la Paris, care încheia ditamai războiul, Franța a ridicat mănușa: bine, măi, hai să întrebăm poporul.
Și iată cum, la 70 de ani de la Revoluția Franceză, care proclamase suveranitatea poporului ca principiu suprem, peste suveranitatea suveranilor, la opt ani de la zarva de la Islaz, care invitase poporul român să intre în istorie, chiar se întâmplă. Și nu e deloc o coincidență că apelul la poporul român și intrarea noastră în scenă ca națiune se întâmplă când un concert european este deasupra noastră și când Rusia este la pământ. România modernă a fost posibilă pentru că Rusia a fost învinsă.
Unirea și reformele modernizatoare s-au făcut după ce Rusia a luat bătaie în războiul din Crimeea. România Mare s-a făcut după ce Imperiul Rus s-a dezintegrat sub povara Primului Război Mondial. Integrarea în UE și NATO s-a făcut după ce Imperiul Rus (sub haină sovietică) s-a prăbușit sub povara războiului rece. Când imperiul rus are o prăbușire, ceva bun i se întâmplă României. Aceasta nu e o coincidență, acesta este un tipar.
Evident că pașoptiștii au văzut în viclenia otomanilor și a austriecilor de a invoca opinia popoarelor oportunitatea perfectă de a întoarce masa. Brătianu observă imediat și scrie acasă că austriecii și otomanii ne contestă nu dreptul, ci voința de a ne uni.[11] Vorbim despre niște oameni care de zeci de ani vorbesc despre popor și pentru popor, despre niște oameni care au fost puși de popor înapoi la guvern când coloneii i-au arestat, despre niște oameni alungați din țară de două imperii unde popoarele nu contau. Ăstora le zice concertul european: aveți dreptul, dacă arătați voința.
Atât le-a trebuit.
Convenția de la Paris, care încheie războiul din Crimeea este, de fapt, și o nouă Constituție pentru Principate, care înlocuiește Regulamentele Organice. Poporul român intră în scenă sub forma Adunărilor ad-hoc, reglementate de Convenție. Prin Regulamentele Organice votau doar boierii – adică trebuia să te naști într-o anumită familie ca să votezi. Acum votează și țăranii, și orașele – pentru prima dată în istorie zice Cristian Preda[12] (dacă ignorăm încercarea nefinalizată a guvernului provizoriu de la 1848, dar eu zic să nu o ignorăm, să o punem la loc de cinste ca pe o încercare meritorie, chiar dacă nefinalizată).
Din nou, e o coincidență că se întâmplă asta când suntem sub patronajul comun al Europei? Sau e un tipar? Evident, nu vorbim despre votul egal, ci de cel cenzitar. Nașterea este înlocuită de avere. Cu cât ești mai avut, cu atât votul tău cântărește mai greu. Tot secolul al XIX-lea este un marș al extinderii votului, de la cel bazat pe avere spre votul egal, în toată Europa. În România, vom avea unul dintre cele mai sincopate și mai întârziate marșuri, dar revin la asta.
Alegerile pentru adunările ad-hoc au fost tensionate. Mai ales în Moldova. Moldova, în urma furtului Basarabiei, era principatul mai mic, capitala nu putea fi la Iași pentru că prea era aproape de ruși, deci cumva natural Valahia mai mare și Bucureștiul capitală comună au născut imediat în Moldova sentimentul unei pierderi ireparabile. Pe care au exploatat-o dibaci consulii rus și austriac și marea boierime care se opunea Unirii. Unele figuri legendare au făcut campanie pentru alegerea unor delegați moldoveni care urmau a se opune Unirii. Gheorghe Asachi, întemeietorul primei școli tehnice în limba română, duce campanie împotriva Unirii propunând să se construiască pe graniță un monument pentru Ștefan cel Mare, învingător în război împotriva valahilor.[13] Caimacamul Nicolae Vogoride fraudează listele electorale atât de grosier, încât se iscă un scandal imens, intervin Franța și Anglia și anulează primele alegeri. Unirea părea a fi în cumpănă și înțelegerea că întrebăm popoarele se încurca în proceduri de cum să ascultăm popoarele. Compromisul franco-englez a fost acela al unei uniri, dar doar parțiale – unele instituții comune la Focșani, dar domni și guverne separate. Aici vine partea în care pașoptiștii interpretează creativ compromisul și îl aleg domn pe Cuza și colo, și colo. Nu fără emoții în Moldova. Deși unioniștii aveau o majoritate acum, nu aveau un candidat agreat. Cuza a fost ales la limită și doar pentru că fostul domnitor Mihail Sturza l-a avut contracandidat pe fiul său Grigore Sturza. Ruptura între generații în tagma boierilor și chiar în sânul unei familii a dus la alinierea planetelor astfel încât Cuza a ieșit domn. Apropo, vorbim de același Sturza care cerea voie consulului rus să meargă la băi și care își mută feciorii de la Paris la Berlin, unul dintre ei chiar acest Grigore care acum îl concurează. Ca să vedeți întorsăturile istoriei. Ales în Moldova, muntenii fac mișcarea rapidă pentru a-l alege tot pe Cuza. Evident, o asemenea coordonare nu poate fi explicată decât prin aceleași rețele de conspirații revoluționare și din exil care au declanșat revoluția de la 1848 și care, iată, fac România modernă.
Aceste Adunări ad-hoc – dincolo de Unire – declanșează o serie de schimbări, cele mai multe anunțate la Islaz. Ele desființează privilegiile feudale. Proclamă libertatea individuală: poporul român intră în scena istoriei în același timp ca națiune și ca adunare de indivizi cu drepturi – iată un amănunt care confirmă că România a fost făcută de liberali proeuropeni. Tot atunci adoptă separarea puterilor în stat, autonomia puterii judecătorești, responsabilitatea ministerială.
Nu s-a rezolvat atunci problema rurală, ba chiar, ca să nu pună în pericol Unirea, în Adunarea din Muntenia au convenit să nu deschidă această cutie a Pandorei. În Moldova au deschis subiectul și erau să deraieze cu totul de la agendă – pentru că totuși nu se găsea o modalitate consensuală între boieri și țărani. Așa că sunt țăranii cei care lasă de la ei și acceptă să nu mai discute despre pământ, îndemnați de însuși Kogălniceanu. Peste câțiva ani doar, prim-ministrul Mihail Kogălniceanu va da, împreună cu Cuza, o lovitură de stat ca să le împartă pământ țăranilor.
Niște oameni profund nemulțumiți de ce găseau aici, acasă, care voiau o țară modernizată, în pas cu vremurile. România s-a făcut pe baza unor idei generoase, democratice, care plecau de la un principiu simplu: oamenii sunt egali și națiunea este națiune pentru toții fiii ei. „Nu poți face o nație cu 2.000 de boieri“, a zis Kogălniceanu. Liberalismul și naționalismul românesc erau atunci frați gemeni: națiunea însemna indivizi reali, și Patria trebuie să fie bună cu toți. Dreptate și Frăție. Așa s-a făcut România.
11 ani de la Islaz
Opt au fost de exil, adormire și război. Următorii șase ani au însemnat o frenezie de modernizare. Ca să-l parafrazez pe Schifirneț, începe marșul istoriei moderne a României de a pune în aplicare Proclamația de la Islaz: secularizarea averilor mănăstirești, legea împroprietăririi rurale, legea pentru organizarea judecătorească, legea electorală care extinde dreptul de vot, legea comunală care organizează unitățile administrativ teritoriale, codul civil, codul penal, obligativitatea învățământului primar. Evreii nu au fost încetățeniți nici atunci, nici mai târziu, timp de decenii. România modernă a fost modernă și în antisemitism. Domnul ales pe cinci ani, de la Islaz, a devenit apoi domn și rege din dinastie străină – a fost un adaos al epocii de după, adoptat ca soluție în întreaga regiune (Grecia, Bulgaria, Albania au adus și ele regi din Occident).
În 1866, România a adoptat o Constituție modernă, inspirată din cea belgiană. Toate acestea s-au întâmplat cu mulți ani înainte să apară Partidul Național Liberal (1875). E și acesta un paradox interesant: cele mai mari, cele mai multe, cele mai de impact reforme liberale, care au creat România modernă, au fost adoptate înainte de organizarea curentului liberal într-un partid formal.
Și apoi… gata. Restul sunt detaliile frumoase ale unui început bun. Țara a prosperat, țăranii au devenit o clasă de mijloc rurală, orașele au duduit de capitalism încurajat de comerțul liber, de investitori străini și antreprenori locali, democrația s-a instalat și consolidat, statul a fost flexibil și atent să încurajeze modernizarea, universitățile au devenit puncte de cercetare și avansare a științei.
Evident, glumesc. Nu a fost așa. În capitolele următoare, urmăresc un alt fir narativ. Începem povestea modernizării României. Unde a deraiat o poveste care începuse atât de frumos? De ce nu e România făcută de pașoptiști „o țară ca afară“?
Gândiți-vă doar la scena asta: abia ales domn, Cuza are nevoie de bani pentru a finanța instituțiile comune. Așa că propune un impozit pe teren, dedicat, plătibil și de către boieri. Că doar Poporul vorbise, se desființaseră privilegiile boierești. Ideea că și boierii ar trebui să plătească pentru unire a creat un scandal monstru. Cuza propusese și în Moldova, și în Muntenia (erau guverne separate, ele vor fi unite în unul singur abia peste doi ani) guverne amestecate din liberali și conservatori, pentru a fi armonie. Dar se vede că le-a fost mai ușor boierilor să voteze desființarea privilegiilor feudale teoretice decât să voteze un impozit pe pământ – exceptarea lor de la a plăti taxe era cel mai important privilegiu feudal. Deci guvernul din Moldova este trântit de Adunare, iar în Muntenia trece la limită. Dar și acolo guvernul pică rapid. Cuza făcuse eforturi de a numi miniștri din toate taberele – nu erau încă organizate ca atare partidele liberal și conservator, fiecare individ se mișca brownian. Însă antipatia pe care o provocaseră oamenii de la 1848 era atât de mare, încât guvernul este trântit de Adunare pentru că mai mulți pașoptiști revoluționari erau membri în guvern. Asta îl face pe Bolintineanu să scrie[14] în ziarul numit Dâmbovița că „această îmbrâncire a persoanelor de la 1848 nu înseamnă altceva decât îmbrâncirea Convenției de la Paris, deoarece această Convenție primise tocmai principiile de la 1848“.
Ideile lor câștigaseră. Făcuseră România modernă. Cu toate conspirațiile, acțiunile, lobbyurile și cu un noroc istoric chior. Ca un vârtej trecuseră în Adunările ad-hoc cele mai multe puncte de la Islaz. Și, totuși, când e vorba de guvernare, establishmentul care acceptase teoretic ideea de egalitate nu vrea să plătească taxa unică pe pământ care să finanțeze Unirea. Ba chiar pică guvernul pentru că unii dintre ei sunt în guvern. Ei conduc România, dar nu chiar, ideile lor se adoptă, dar nu chiar.
________________________
[1]. Schifirneț, op. cit., p. 30.
[2]. „Stilul paşoptist de a participa la istorie – interviu cu Paul Cornea“, Marius Chivu, Dilema veche, 11 octombrie 2018.
[3]. Lazăr Vlăsceanu, Marian Hâncean, Modernitatea românească, Paralela 45, Pitești, 2014.
[4]. Lovinescu, op. cit., p.131.
[5]. Constantin Schifirneț, Formele fără fond, un brand românesc, Comunicare.ro, București, 2007, p. 211.
[6]. Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Humanitas, București, 2007.
[7]. Schifirneț, op. cit., p. 30.
[8]. E. Lovinescu, op.cit.
[9]. V.A. Urechia, Din tainele vieţei: Amintiri contimporane (1840–1882), Polirom, Iași, 2014.
[10]. Citat de A.D. Xenopol, op.cit., p. 328.
[11]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 312.
[12]. Cristian Preda, Rumânii fericiți: Vot și putere de la 1831 până în prezent; Polirom, Iași, 2021.
[13]. A.D. Xenopol, op. cit.
[14]. Citat de A.D. Xenopol, op. cit. p. 390.
