„O lovitură de stat fascistă!”
Legenda spune că atunci când călăii lui Stalin s-au pregătit să-l împuște pe Grigori Zinoviev – un important revoluționar bolșevic și aliat apropiat al lui Lenin, ulterior căzut în dizgrația lui Stalin – el a strigat că execuția sa a fost „o lovitură de stat fascistă”. Viața și moartea lui Zinoviev au fost paradoxale: a ajutat la construirea dictaturii sovietice, fiind nimicit apoi chiar de sistemul la care a pus umărul să apară. La fel de paradoxale au fost consecințele politice ale utilizării termenului „fascism”, a cărui interpretare și manipulare ar fi putut contribui la multe exemple de inumanitate.
Din perspectivă oficială și academică, liderii sovietici au aderat în mare măsură la interpretarea marxistă a fascismului ca fiind „o dictatură teroristă a celor mai reacționare, șovine și imperialiste elemente ale capitalului financiar”. Cu toate acestea, și mai ales după invazia Uniunii Sovietice de către cel de-al Treilea Reich, fascismul a ajuns să fie văzut deseori, în primul rând, ca „anti-sovietivism”.
Aceste concepte și sentimente nu au dispărut din discursul public rus după căderea Uniunii Sovietice în 1991, dar repetarea lor post-sovietică s-a schimbat: „sovietic” a fost adesea fie înlocuit cu „rus”, fie cei doi termeni au coexistat în politica memoriei rusești – în ambele cazuri, dizolvându-se sensul de „sovietic” în „rus”. Înlocuirea „lupta nemuritoare a poporului sovietic” cu „lupta nemuritoare a poporului rus” a ajuns să pară naturală.
Prezentarea fascismului în epoca sovietică ca o ideologie ce vizează poporul sovietic, combinată cu ștergerea post-sovietică a disctincției dintre „sovietic” și „rus”, a dus în mod firesc la reimaginarea fascismului ca o ideologie îndreptată în mod specific împotriva națiunii ruse.
Mai mult, lupta împotriva fascismului – acum interpretată restrâns ca ideologie sau practică anti-rusă – a dobândit caracteristici sacre, promițând soldaților săi nemurirea simbolică, la fel cum „eroii sovietici” au fost imortalizați folosindu-se credința că „nu vor muri niciodată”.
Două consecințe politice și culturale majore au derivat din aceste metamorfoze, mai ales de când Putin a venit la putere și a orientat Rusia pe un curs tot mai anti-occidental.
Primul este că Kremlinul, alături de agenții săi de influență, se simte acum îndreptățit să eticheteze orice evoluție politică percepută ca fiind ostilă Rusiei sau poporului rus drept „fascism” sau „nazism”.
În cazul Ucrainei, acest lucru a întărit portretizarea de către conducerea rusă a ucrainenilor cu conștiință națională care luptă pentru o independență politică autentică ca fiind în mod inerent anti-ruși – o etichetare ce a culminat cu descrierea Revoluției ucrainene din 2014 ca fiind o „lovitură de stat neonazistă” orchestrate, în mod necesar, de Occident.
Acest lucru, la rândul său, a fost folosit de Putin pentru a descrie războiul împotriva națiunii ucrainene ca o operațiune de „denazificare”, ulterior declinat oportunist de un tehnolog politic pro-Kremlin ca „de-ucrainizarea” directă a teritoriului Ucrainei moderne.
A doua consecință este că „denazificarea” Ucrainei, un mod codificat de a desemna distrugerea unei națiuni ucrainene independente de Rusia, a fost prezentată ca o misiune sacră, promițând nemurirea simbolică tuturor celor implicați în îndeplinirea ei. Pentru Putin, eliminarea Ucrainei reprezintă o modalitate de a consolida Rusia și, prin extensie, de a întări iluzia propriei sale permanențe.
Suprimarea identității ucrainene devine astfel atât un scop în sine, o „luptă nemuritoare”, cât și un mijloc pentru un alt scop: răzbunarea pentru victoria Occidentului din timpul Războiului Rece asupra Uniunii Sovietice, care, până la colapsul său, l-a protejat pe Putin de teama existențială.
Într-un fel sau altul, războiul de eliminare împotriva Ucrainei a devenit o cale, directă sau indirectă, către propria sa nemurire.
Arhitectura unei crime
Pe măsură ce regimul lui Putin a devenit un autoritarism tot mai strict, mai ales după prima invazie a Rusiei în Ucraina în 2014, cei din jurul său care au îndrăznit să sugereze căi mai puțin radicale în relația cu Occidentul și Ucraina au fost în mod constant marginalizați și reduși la tăcere. În locul lor, s-au ridicat mai multe voci extremiste, care au fost nu doar acceptate, ci promovate pe scena principală.
În momentul în care Rusia a lansat atacul la scară largă împotriva Ucrainei, viziunea personală a lui Putin asupra Occidentului și a Ucrainei devenise fundamentul retoric: politicienilor și oficialilor li s-a îngăduit să fie mai extremiști decât Putin, dar niciodată, în niciun caz, mai puțin.
Popadanstvo din lumea reală a lui Putin s-a bazat pe trei mecanisme majore, suprapuse și care se sprijină reciproc: ultranaționalismul pan-rus, revizionismul istoric și tehnologia politică dezumanizantă.
Principalii amplificatori ai ultranaționalismului pan-rus al lui Putin sunt așa-numiții siloviki – reprezentanți ai ministerelor armate și ai agențiilor de securitate ale Rusiei.
Putin însuși este unul dintre ei, venind din rândurile KGB, schimbat apoi în FSB.
Martin Kragh și Andreas Umland au explorat ideile politice ale siloviki ruși, concentrându-se pe Nikolai Patrușev, care i-a succedat lui Putin în fruntea FSB în 1999 și, mai târziu, a fost secretar al Consiliului de Securitate al Rusiei din 2008 până în 2024.
La rândul său, mecanismul revizionismului istoric accentuează sacralizarea istoriei rusești și infuzează un sentiment de perpetuitate în ideea unei conspirații occidentale împotriva Rusiei, Ucraina fiind descrisă doar un element malign printre multe altele.
Revizionismul istoric din Rusia este canalizat în mare parte prin intermediul Societății Istorice Militare Ruse, condusă de consilierul lui Putin și fostul ministru al culturii (2012-2020), Vladimir Medinski, și prin Jurnalul Istoric Militar, coordonat de Ministerul Apărării.
Societatea Istorică Militară Rusă inundă sfera publică cu fervoare patriotică prin expoziții multimedia, memoriale copleșitoare, reconstituiri de bătălii, turism istorico-militar și muncă intensivă cu copiii și tinerii.
De când e la conducerea ei, Medinski a devenit arhitectul-șef al unei versiuni naționaliste a istoriei condusă de stat, susținând o narațiune „patriotică” singulară care exaltă măreția rusească, apără miturile epocii sovietice și prezintă Rusia atât ca țintă eternă a agresiunii occidentale, cât și ca bastion ferm împotriva acesteia.
În cele din urmă, revizionismul istoric rus caută să perfecționeze trecutul prin construirea unei continuități mitologizate a „Marii Civilizații Ruse”, a cărei integritate este portretizată ca fiind în mod constant contestată, direct și indirect, de Occident.
Războiul de eliminare împotriva Ucrainei este prezentat atât ca expresie existențială a destinului istoric al Rusiei, cât și ca act ce aduce acest trecut mitologizat în realitate.
Acest lucru generează un cerc închis: susținerea trecutului inventat necesită violență, iar violența, odată dezlănțuită, alimentează mitul conflictului tripartit în care Occidentul folosește Ucraina pentru a face rău Rusiei.
Ultranaționalismul pan-rus și revizionismul istoric amplifică elementele existente ale viziunii lui Putin asupra Occidentului și Ucrainei. La rândul său, tehnologia politică întărește această viziune dintr-o perspectivă managerială.
Tehnologii politici ruși contemporani au apărut în anii 1990. Rolul lor a fost de a manipula campaniile electorale în favoarea acelor politicieni care își permiteau să-i angajeze.
În acest sens, ei diferă puțin de agenții politici occidentali, consultanții și managerii de PR. În timp, încurajați de succesele interne în manipularea opiniei publice, tehnologii politici ai Rusiei au evoluat în ceva mult mai dăunător.
Astăzi, deși mulți servesc politicieni și oficiali, tehnologii politici se văd din ce în ce mai mult ca o castă managerială distinctă de arhitecți sociali.
Ei sunt ghidați de propria lor filozofie sumbră – una înrădăcinată în credința că oamenii obișnuiți sunt incapabili să se guverneze singuri și trebuie să fie modelați, conduși și dirijați de sus pentru a asigura buna funcționare a societății.
În discuția sa despre rolul tehnologilor politici în războiul Rusiei împotriva Ucrainei, Andrew Wilson arată cum negarea lor ca ființe cu autonomie individuală a fost tradusă în directive geopolitice imperialiste.
Bazându-se pe teoria „lumii rusești” dezvoltată de Georgi Șchedrovitski, conceptul de „supra-societăți” formulat de Aleksandr Zinoviev și conceptul „marilor spații” a lui Karl Schmitt, tehnologi politici precum Serghei Kiriyenko neagă Ucrainei orice drept la autodeterminare geopolitică.
Ei susțin că, dacă elitele ruse, ca reprezentanți ai unei „supra-societăți”, vor acest lucru, atunci „lumea rusă” trebuie impusă Ucrainei, indiferent de voința cetățenilor săi, deoarece Ucrainei îi lipsesc caracteristicile definitorii ale unui „Mare Spațiu”.
După această impunere forțată, ucrainenii urmează să fie reprogramați și reeducați în ruși; cei care nu reușesc să se conformeze trebuie să fie exilați, fie anihilați.
Nici ultranaționalismul pan-rus, nici revizionismul istoric, nici tehnologia politică nu au introdus elemente noi în perspectiva intelectuală superficială a lui Putin asupra rolului proiectului național ucrainean în războiul continuu al Occidentului împotriva statului „Marea Rusie”.
Înțelegerea sa despre acest rol a fost articulată cu mult înainte de a începe să lucreze în Rusia post-sovietică. Cu toate acestea, ideea sa că o istorie alternativă ar putea fi transformată în realitate politică ar fi putut rămâne o simplă fantezie fără curentul favorabil creat de aceste trei mecanisme, fiecare amplificând și întărind febra imaginației sale.
Fie că operatorii acestor mecanisme împărtășesc viziunile lui Putin despre nemurirea simbolică, fie că sunt, mai probabil, mânați în mare parte de câștigurile financiare și ambițiile de carieră, ei au devenit executanți ai visului său bolnav și complici egali la crima sa inumană.
Ruina
Putin, un adolescent impresionabil, fan al reconstrucțiilor istorice cu agenți sovietici care se luptă cu amenințările occidentale la adresa Rusiei, s-a mirat, în propriile sale cuvinte, de „modul în care eforturile unui singur om ar putea realiza ceea ce armate întregi nu au putut. Un singur spion ar putea decide soarta a mii de oameni”.
Pentru Putin, imersiunea sa în thriller-ele sovietice și identificarea cu eroi precum Stierlitz au devenit un ritual de trecere de la adolescență la maturitate, în care avea să devină un membru al KGB-ului.
Anii săi în KGB nu au făcut decât să-i adâncească ostilitatea față de Occident și față de orice agitație legată de suveranitatea populară sau eliberarea națională – toate acestea, sfidând regimul represiv sovietic, fiind văzute printr-o lentilă securitizată ca atacuri deliberate, orchestrate de Occident împotriva Rusiei.
Trauma de la Dresda din 1989 și prăbușirea puterii sovietice par să fi dus prejudecățile anti-occidentale ale lui Putin la un nou nivel, spulberând armura psihologică ce îl protejase de teama de moarte prin intermediul ideii de supraviețuire prin permanența statului sovietic.
Pe măsură ce a devenit tot mai puternic ca președinte al Rusiei, și s-a apropiat de moarte ca ființă fizică, trebuie să fi văzut victoria Occidentului în Războiul Rece și existența proiectului național ucrainean ca rupturi istorice, ce ar putea fi anulate prin război, revendicând astfel promisiunea nemuririi sale simbolice.
A fost nevoie de rețele puternice de ultranaționalism pan-rus, revizionism istoric și tehnologie politică dezumanizantă pentru a-l ajuta pe Putin să decidă „soarta a mii de oameni” și pentru a crea efortul de război rusesc – îndreptat pe față împotriva națiunii ucrainene și, indirect, împotriva Occidentului.
Și a fost nevoie de milioane de soldați ruși și persoane auxiliare civile pentru a-l susține, transformând ambiția sa într-o realitate brutală.
Războiul s-a dovedit deja catastrofal nu numai pentru Ucraina, ci și pentru Rusia.
Și, în acest sens, adevărata natură a căutării nemuririi lui Putin este dezvăluită: în cele din urmă, el nu a atins măreția Rusiei, ci doar ruina: distrugerea a nenumărate vieți ucrainene, rusești și nu numai, sacrificate precum suita unui faraon muribund pentru a-l însoți spre moartea sa finală inevitabilă.
Nota redacției – fragmentul este tradus cu acordul editorului și face parte din cartea RUSSIA AGAINST UKRAINE. Russian Political Mythology and the War on Ukrainian Identity, editată de Anton Șehovțov și conține articolul semnat de Anton Șehovțov, Putin’s Genocidal Quest for Symbolic Immortality.
