Urmăresc cu multă emoție mișcările din Iran, felul în care acestea trec – încet și c-un mare număr de victime – de la proteste motivate economic la o rebeliune tot mai extinsă, care începea să înglobeze revendicări politice, și până la ceea ce azi pare a fi o revoluție în desfășurare.
Iranul e o societate profund divizată între tradiționaliștii ultraconservatori din zonele „profunde” și o populație urbană modernă, la care se adaugă o diasporă educată și influentă.
Ce fel de regim își doresc manifestanții dacă reușesc să scape de Khamenei?
Ȋnainte de lovitura de stat din 1953, Iranul nu era nici o dictatură teocratică, nici o autocrație civilă, nici monarhia absolutistă reprezentată ulterior de Mohammad Reza Pahlavi, ci o ţară cu pluralism politic si parlamentarism, aflată într-un proces de democratizare. Deși pierdute acum aproape trei sferturi de secol, acele tradiții ale Iranului ar merita recuperate, dacă teocrația islamistă va fi răsturnată.
Iranul (numit Persia până în1935) avea o tradiție constituțională și parlamentară încă din Revoluția Constituțională din 1905–1911. Atunci a fost adoptată o lege fundamentală care limita puterea monarhului și introducea o separare parțială a puterilor. Clerul nu domina statul, fiind doar unul dintre actorii lui. În dezbaterea publică se aflau concepte precum statul de drept, drepturile civile, controlul puterii executive. Istoria (perioada) care a urmat a fost una zbuciumată, cu presiuni și interferențe din partea Marii Britanii și a Uniunii Sovietice.
Mohammad Mosaddegh a fost un jurist și aristocrat, naționalist democratic, prim-ministru ales prin mecanisme parlamentare în 1951. Nu era comunist, nici islamist și se bucura de o imensă popularitate. El a încercat să naționalizeze petrolul iranian, controlat de britanici, și să consolideze parlamentarismul și controlul civil asupra armatei. Presa era relativ liberă, partidele politice erau active, protestele civice permise, iar dezbaterile parlamentare reale, în condițiile în care clerul rămânea divizat. Iranul părea instalat pe drumul către o democrație funcțională.
Lovitura de stat orchestratǎ de CIA și MI6 în 1953 s-a soldat cu înlăturarea lui Mosaddegh și reinstaurarea șahului, însă cu puteri sporite. Motivul real a fost controlul asupra petrolului și teama de precedentul naționalizării resurselor.
Sub șah, parlamentul a fost redus la un rol decorativ, iar poliția politică (SAVAK) a declanșat o represiune dură, menită să distrugă opoziția laică și democratică.
Despre motivele și starea de spirit care au dus la înlăturarea șahului de către iranieni, precum și despre consecințele asupra relațiilor Iranului cu SUA, recomand filmul Argo, regizat de Ben Affleck. Argo e o peliculă relativ corectă istoric, documentată și foarte bine realizată, deși unii critici spun că gonflează rolul CIA în rezolvarea crizei ostaticilor americani.
Ironia istoriei este că, distrugând opoziția laică și democratică, prin SAVAK, Occidentul a lăsat ca singura opoziție coerentă să fie cea religioasă. Liberalii fuseseră eliminați, social-democrații și comuniștii persecutați; doar clerul rămăsese în picioare, singurul actor organizat, cu rețele, moschei și legitimitate anti-șah.
Revenirea lui Khomeini din exil, la 1 februarie 1979, a dus la instaurarea unei teocrații care, în câțiva ani, a eliminat orice urmă de regim civil.
Mă întreb dacă iranienii pot recupera acele începuturi de democrație frânte prin lovitura de stat americano-britanică din 1953. Au cultivat familiile iraniene memoria perioadei constituționale? Cât de vie mai este ea? Cât la sută din totalul populației e reprezentat de stratul urban secularizat și diaspora educată? Câți iranieni își doresc un stat civil și un control democratic asupra instituțiilor puterii?
Dacă țara va scăpa de regimul ayatollahilor, direcția preferabilă nu este nici monarhia, nici o eventuală „îmblânzire” (economică!) a islamismului, ci un stat civil, cu rădăcinile în istoria ei constituțională de-acum aproape trei sferturi de secol.