Trump nu vrea să instaureze democrația. Nici nu va avea succes cu o variantă limitată de construcție statală.
Timp de câțiva ani, în urma invaziilor și ocupațiilor americane din Afganistan și Irak, interesele mele academice s-au îndreptat înspre problema construcției statale.
Washingtonul provocase prăbușirea a două guverne, iar obiectivele sale de politică externă nu puteau fi realizate decât dacă cei rămași la putere erau cât de cât stabili. Era clar că factorii de decizie din SUA aveau prea puține idei despre acest lucru. Această preocupare s-a materializat în două cărți: State-Building: Governance and World Order in the 21st Century, publicată în 2004, și un volum editat, Nation-Building: Beyond Afghanistan and Iraq, publicat în 2006.
Concluzia acestei cercetări a fost că atât construcția instituțională (state building), cât și perechea sa mai ambițioasă, construcția națională (nation building), au fost eforturi lungi și costisitoare ce aveau nevoie de un sprijin substanțial din partea populațiilor locale. La fel de important a fost faptul că publicul american nu a avut răbdarea, de obicei, de a vedea aceste proiecte finalizate, lăsând aceste țări distruse și instabile.
Am încetat să mai lucrez la această problemă când a devenit clar, după experiența din Irak, că Statele Unite nu se vor mai angaja în alte exerciții de construcție națională în viitorul apropiat.
20 de ani mai târziu iată-ne confruntându-ne cu un proiect similar în Venezuela.
Donald Trump a făcut campanie electorală ca izolaționist opus construcției naționale și „războaielor nesfârșite”, iar acum și-a asumat un nou proiect și nu pare să înțeleagă provocările cu care se confruntă.
Trump a optat pentru moment pentru o strategie limitată de „nation building”: a decapitat regimul Maduro și a declarat un obiectiv minimal (și absolut cinic) de a extrage cât mai multă bogăție petrolieră din Venezuela. El a ocolit obiectivul de a restabili democrația venezueleană și i-a întors spatele Maríei Corina Machado, o lideră autentic populară a opoziției democratice venezuelene.
Trump a desemnat-o pe Delcy Rodríguez, o fostă figură radicală a regimului și actual președinte interimar, drept partenera sa, și a început să preseze companiile petroliere americane să reintre în țară și să-i restabilească capacitatea.
Această definiție a obiectivelor americane transmite un semnal teribil restului lumii: Statele Unite s-au întors la jocul imperialismului de modă veche, unde își vor folosi forța militară pentru a extrage cât mai multă bogăție pentru ele însele. Trump a prezentat acest lucru apelând la o retorică a „sferelor de influență”, ce lasă opțiunile Rusiei și Chinei de a acționa la fel în propriile lor sfere.
Trump pare să creadă că poate executa o astfel de strategie prin telecomandă de la Washington.
Deși s-a arătat deschis ideii de a trimite trupe la sol, până acum înclinația aceasta rămâne suspendată. Întrebarea cu care se confruntă administrația este dacă un astfel de efort minimalist poate avea succes. Unul dintre adevărurile dure ale intervențiilor anterioare este inevitabilitatea extinderii misiunii, unde evenimente neprevăzute vor declanșa o implicare mai amplă.
Există multe motive pentru a considera că versiunea limitată de „nation building” nu va funcționa.
Primul ține de petrol și economie. Trump s-a întâlnit cu directorii din industria petrolieră pe 9 ianuarie și a sugerat ca ei să planifice investiții de 100 de miliarde de dolari pentru restabilirea capacității petroliere a Venezuelei în anii următori. Este puțin spus că a primit un duș rece. Darren Woods, CEO-ul Exxon Mobil, a declarat că, după două exproprieri anterioare, reintrarea ar „necesita niște schimbări semnificative” și că, în acest moment, țara este „neprielnică investițiilor”. Investițiile mari necesită stabilitate politică – un lucru pe care Trump nu îl poate garanta.
Există motive clare pentru care țara va rămâne instabilă în viitorul previzibil. Trump a pariat pe continuarea guvernării de către un regim care și-a demonstrat din plin nepopularitatea, incompetența strigătoare și corupția.
Din cauza blocadei americane asupra petrolului venezuelean, țara se confruntă cu un colaps economic major pe termen scurt, iar o criză umanitară nu va fi o imagine bună pentru Statele Unite. Țara rămâne extrem de polarizată între susținătorii regimului Maduro și populația anti-Maduro. Primii sunt înarmați și gata să folosească violența împotriva oricărui protest anti-regim. Nu este clar dacă Delcy Rodríguez își poate controla proprii colegi, care s-ar putea să nu accepte în liniște rolul de proxy americani și să vadă cum le sunt luate beneficiile. De asemenea, ea s-ar putea să nu fie capabilă să controleze milițiile înarmate și bandele criminale care guvernează o mare parte a țării. Pe termen lung, Venezuela nu poate începe să pompeze mai mult petrol decât dacă repornește PDVSA, compania petrolieră de stat, care a fost lipsită de ingineri și manageri competenți cu ani în urmă, sub Hugo Chávez. Personalul competent nu se va întoarce decât dacă i se poate asigura siguranța și securitatea.
Cu alte cuvinte, chiar și obiectivul minimalist de a restabili producția de petrol a Venezuelei nu poate fi atins fără stabilirea unui guvern legitim și fără dezarmarea grupărilor înarmate. Toate acestea ar putea fi făcute cu trupe americane la sol; nu pot fi realizate însă prin dictate de la Washington. Legitimitatea democratică nu este un lux care poate fi ignorat de oamenii puternici; ea este în sine o componentă a puterii.
Nu doar inginerii PDVSA trebuie să se întoarcă. Aproape opt milioane de venezueleni au părăsit țara de când Chávez și Maduro au venit la putere, fugind de colapsul economic și de represiune.
Această diasporă a pus o povară uriașă asupra întregii regiuni, afectând nu doar vecinii precum Columbia și Ecuador, ci și țări îndepărtate precum Chile, care a ales recent un președinte de dreapta ce a făcut campanie împotriva imigranților. Și, desigur, există o comunitate venezueleană imensă în Statele Unite, una împotriva căreia Trump însuși a lansat insulte false, numind-o o sursă de droguri și criminalitate.
Crearea condițiilor în care acești refugiați se pot întoarce nu este doar un imperativ moral; este necesară pentru ca țara să se poată recupera vreodată economic. Acea comunitate de emigranți include mulți oameni extrem de talentați, dar aceștia nu se vor întoarce atâta timp cât regimul rămâne la putere.
Nevoia unui guvern stabil și legitim sugerează apoi o cale de urmat mai dătătoare de speranță. Trump nu a manifestat niciun interes pentru restabilirea democrației venezuelene și probabil că Statele Unite nu au avut altă opțiune pe termen scurt decât să colaboreze cu părți ale regimului Maduro. Însă legitimitatea democratică va conta foarte mult pe termen mediu și lung. Spre deosebire de Afganistan și Irak, Venezuela are o tradiție democratică lungă și bine stabilită, dovadă fiind votul masiv de anul trecut pentru Edmundo González, care a fost anulat de Maduro și colegii săi.
Calea către un guvern legitim constă într-un nou scrutin, pe care chiar și Donald Trump ar putea ajunge să-l considere necesar la un moment dat. Alegerile libere și corecte vor fi combătute cu înverșunare de rămășițele regimului Maduro, dar aici pârghiile SUA pot face diferența. Chiar și în absența trupelor la sol, Statele Unite ar putea insista de data aceasta asupra supravegherii alegerilor de către Organizația Statelor Americane (OAS) sau de către alți observatori străini.
Acesta este cel mai bun deznodământ pentru „nation building”, unul care nu este extrem de probabil. O lecție clară din exercițiile anterioare de construcție națională este că prima prioritate în orice astfel de situație este securitatea, ceva ce are prioritate în fața democrației pe termen scurt.
Venezuela are astăzi una dintre cele mai ridicate rate de omucideri din emisfera vestică. Marile amenințări la adresa securității vin de la regimul însuși și de la bandele criminale și milițiile pe care acesta le-a încurajat. Este greu de văzut cum această problemă poate fi rezolvată prin dictat de la Washington, ceea ce înseamnă că va exista o presiune tot mai mare pentru forme mai directe de intervenție. Aceasta este logica ce a dus la extinderea misiunilor în Afganistan și Irak și nu sunt sigur că administrația Trump va evita acest lucru mai mult decât predecesorii săi. „Nation building” va evolua astfel spre o construcție națională deplină.
Ar trebui să mai notez că, și dacă se va materializa cel mai optimist scenariu pe termen mediu — adică vor avea loc alegeri noi și o opoziție democratică va veni la putere — jocul construcției naționale nu s-a terminat. O altă lecție dureroasă din trecut este că grupurile de opoziție înrădăcinate în societatea civilă duc lipsă de cunoștințele și abilitățile necesare pentru a guverna eficient. Formarea din timp a unei rezerve solide de tehnocrați cu experiență în lumea reală va fi critică.
Mulți astfel de oameni există în comunitatea de emigranți, dar ei trebuie mobilizați din timp și trebuie să li se asigure un sprijin continuu și puternic. Rămâne de văzut dacă acesta va veni din partea unei administrații care până acum s-a concentrat pe subminarea propriei capacități statale a Americii.
Nota redacției – Articolul profesorului Francis Fukuyama a fost publicat pe site-ul Persuasion și este tradus cu acordul editorului.
