Faptul că tinerii din România au votat la ultimele seturi de alegeri mai degrabă cu partide sau candidați extremiști și nu cu pro-europenii nu e o surpriză. E ceva ce se înscrie în trendul european, dacă nu global.
Dar noi avem ceva specific, iar dacă vrem să înțelegem de unde vine preferința pentru partidele și candidații extremiști, trebuie să ne uităm dincolo de cifre, dincolo de statistici ale INS și Eurostat.
Sigur, datele oferite în rapoartele INS și Eurostat ne arată niște lucruri care trebuie să ne rușineze, mai degrabă. Asta fie că vorbim despre educație și formare profesională, sau despre angajabilitate și perspective economice. Orice analiză a acestor date ne duce către concluzia că starea economică în care se regăsesc tinerii și/sau familiile lor îi îndreaptă către poziții radicale. Conform INS, rata șomajului în rândul tinerilor a ajuns la 25.9% la categoria de vârstă 18-24, iar conform Friedrich-Ebert Stiftung, se observă că aproximativ 35% din tineri nu urmează nicio formă de învățământ, lucru prevalent în rândul femeilor. În același studiu al FES vedem că timpul alocat de tinerii ce urmează studii universitare e scăzut, fiind găsită o corelație cu gradul lor de ocupare.
Dar, cum ziceam, avem ceva specific, la care trebuie să ne uităm. Dincolo de date brute și cifre, avem ceva ce are de-a face cu sufletul nostru ca români. Iar asta o spun din calitatea de fost student și elev. Din poziția omului care s-a confruntat direct, recent, cu lucrurile care ne fac „altceva” ca țară, chiar și în rândul țărilor care au fost în blocul comunist. Și o mai spun din poziția unui tânăr care s-a considerat conservator, până la mijlocul studiilor de licență.
Din primii ani de școală gimnazială, povestea livrată către noi, elevii, despre istoria românilor, a fost una laudativă. Față de noi, respectiv critică față de oricine nu era „noi”. Am luptat să ne creăm primele formațiuni statale, chiar dacă eram supuși maghiarilor și cumanilor. Apoi, ne-am eliberat de sub controlul lor. Am luptat împotriva otomanilor să salvăm existența noastră ca popor. Am salvat și Europa de năvala turcilor. Am dat totul ca să supraviețuim până când am reușit să punem bazele statului modern român. Doar ca să fim împărțiți la bucată de marile puteri după ce *în sfârșit* ne-am reunit, cu toții, în România Mare.
E o strategie de instrumentalizare a educației preuniversitare, în special, pentru a potența simțul național. Și trebuie să recunosc, e una bună. Chiar dacă și adulții pot cădea pradă unor propagande de genul, cei mai susceptibili sunt cei tineri. Pentru că, doar știm, nu sunt la școală să gândească, ci să adune informații (nu să învețe). Asta, cuplat cu faptul că mulți învățători și profesori taie din fașă orice întrebare care poate pune probleme susținerii narativei naționale, produce, pe scurt, ce vedem în zilele noastre. Lăsând nostalgiile celor care erau deja adulți la Revoluție deoparte, trebuie să căutăm adânc, și nu neapărat în statistici, pentru a afla de ce tinerii vorbesc de bine despre Ion Antonescu, sau de ce spun că Zelea Codreanu a făcut bine poporului.
Eu am avut norocul de a avea în școala gimnazială și în liceu profesori de istorie care să conteste narativa asta flamboaiant de laudativă, mai ales în discuțiile de pregătire pentru concursurile sau olimpiadele de istorie. La fel cum la facultatea de istorie de la Iași, relativ cunoscută pentru caracterul conservator, am avut norocul de avea și câțiva profesori care făceau tot posibilul pentru a scoate niște foști elevi dintr-o bulă ce urma a deveni naționalistă; profesori care aproape ne implorau să cercetăm, mai întâi, iar abia apoi să ne creionăm niște idei.
Dar ce facem cu grosul tinerilor, din generația mea, născuți în anii ‘90, care cumva își aduc aminte cu admirație despre Antonescu și Codreanu? Sau despre gloria sfârșitului anilor ‘30, când era maxim una culturală, datorată investițiilor făcute de Carol al II-lea în infrastructura culturală?
Trebuie să recunosc faptul că nu am un răspuns complet. Iar studii sau analize importante despre cum se facilitează, deseori, de către cadrele didactice, pătrunderea ideologiilor extremiste în educația formală a tinerilor nu au fost realizate, deși știm că există elefantul ăsta în sala de clasă. Nu am un răspuns despre cum putem convinge tinerii din generația mea, foștii mei colegi de liceu și facultate, că anii de glorie din interbelic nu erau chiar ani de aur. Sau că Ion Antonescu nu e eroul național care trebuie slăvit pentru că a luptat pentru eliberarea fraților de peste Prut împotriva jugului bolșevic, ci un om care a nu doar a facilitat crime împotriva umanității, ci le-a și ordonat.
Ce știu, în schimb, e că trebuie pornit de la problemele primare care duc tinerii pe calea extremismului. Și nu, nu vorbesc despre educație, ci despre condițiile economice în care aceștia trăiesc. Despre mobilitatea socială (pe verticală) a tinerilor.
Dacă ne uităm la datele economice și sociale, vom vedea că tinerii din România sunt printre cei mai vulnerabili din Uniunea Europeană. Șomajul în rândul tinerilor rămâne ridicat, salariile de intrare pe piața muncii sunt mici, iar perspectivele de a avea un trai decent fără sprijin familial sunt limitate. Pentru unii, singura soluție rămâne emigrarea. Pentru alții, radicalizarea.
Într-o societate în care mobilitatea socială este scăzută, iar meritocrația este înlocuită de nepotism și corupție, tinerii încep să caute vinovați. Ei caută explicații simple pentru probleme complexe și soluții rapide la frustrările lor. Iar aici intervin discursurile extremiste, care oferă răspunsuri simpliste și seducătoare: „De vină sunt străinii”, „Elita ne trădează”, „Doar un lider puternic ne poate salva”.
Aceste mesaje prind rădăcini într-un teren deja fertilizat de sistemul educațional care promovează o istorie mitizată, dar și de lipsa de oportunități economice. Extremismul devine o formă de revoltă împotriva unui sistem perceput ca ostil și nedrept. În loc să ofere o soluție reală, însă, extremismul adâncește problemele, alienând România de valorile europene și de parteneriatele care ne pot asigura prosperitatea.
Așadar, dacă vrem să schimbăm direcția în care se îndreaptă tinerii, trebuie să le oferim alternative reale. Nu putem combate extremismul doar prin discursuri moralizatoare sau prin invocarea valorilor europene. Trebuie să le oferim acces real la educație de calitate, la locuri de muncă bine plătite și la un sistem care să le permită să-și construiască un viitor în România. Trebuie să le dăm motive să creadă în democrație, în statul de drept și în proiectul european.
În lipsa acestor măsuri, ne vom trezi cu o generație tot mai alienată, care va continua să îmbrățișeze extremismul nu din convingere, ci din disperare. Iar dacă nu acționăm acum, în câțiva ani vom constata că radicalizarea nu a fost doar un episod trecător, ci o tendință ireversibilă, cu efecte dezastruoase asupra democrației românești și a viitorului nostru european. Iar asta putem vedea în ultimul raport al OECD, care analizează declinul democratic, urmărind trendurile și cauzele globale, respectiv efectele asupra educației.
De asemenea, există, desigur, un nucleu conservator și în rândul tinerilor. Fie că vorbim despre valori tradiționale, despre un anumit tip de ordine socială sau despre neîncrederea în schimbări bruște. Problema nu este existența lui, ci capturarea lui de către figuri toxice, care exploatează frustrările unei generații și le canalizează spre ură, conspirații și izolare.
Când discursul public este dominat de personaje ca frații Tate, tinerii ajung să creadă că succesul înseamnă ostilitate față de femei, dispreț pentru educație și respingerea oricărei autorități care nu le convine. Acesta nu mai este conservatorism, ci o pseudo-ideologie periculoasă, construită pe cinism și manipulare. Și, odată ce prinde rădăcini, e greu de dezrădăcinat.
Dacă nu vrem ca tinerii să ajungă captivi în astfel de ideologii, trebuie să le oferim alte repere. Nu doar prin educație mai bună și oportunități economice reale, ci și prin asumarea unui discurs public ferm împotriva extremismului. Altfel, vom asista neputincioși la transformarea frustrărilor unei generații într-o amenințare reală pentru democrația românească.
