Se fac astăzi 100 de ani de la nașterea unei mari doamne. Și puțin peste 15 de la moartea ei… Probabil dovada cea mai consistentă din cultura română că așchia nu sare departe de trunchi (a fost fiica marelui critic literar Eugen Lovinescu), o constatare până la urmă cât se poate de subiectivă, Monica Lovinescu apărea pe lume în toamna anului 1923, pe 19 noiembrie, într-un „mic Paris” (Bucureștiul), care avea să se transforme mai apoi în viața ei, doar prin puterea predestinării, în marea și autentica ei capitală occidentală (Parisul).
O toamnă pe care a resimțit-o mereu ca pe un destin melanholicos. Scria ea, în 1997: „A început de ieri toamna adevărată: rece și cu ploi. Până acum am avut o toamnă de carte poștală. Îndulcită în aur. Sau ca în versurile lui Apollinaire pe care nu doar într-un anotimp le-am recitat: « mon automne éternelle / ô, ma saison mentale »… Numai bună de plimbări pe cheiurile Senei. Trecute vieți…”.
Monica Lovinescu a fost un om dedicat moralei și o autentică gânditoare politică, aș spune profund arendtiană, dar și aroniană, ca „spectator angajat”. Reperele sale intelectuale ne poartă pașii prin labirintul mental din care a răzbătut cu atâta forță, în timpul vieții, vocea unică a unui adevăr care încă se lasă atât de greu și chinuitor revelat. Și tot în timpul vieții, a trebuit să lupte pe mai multe fronturi împotriva comunismului, un subiect care traversează precum un fir roșu întreaga-i existență. Acest lucru i-a atras și antipatia multor intelectuali francezi, despre care, așa cum spunea ea însăși, „mai mult decât de stânga, sunt sovietici, când nici măcar nu știu ce este acest lucru”.
La scurt timp după absolvirea Literelor la București (1946), Monica Lovinescu a obținut o bursă din partea statului francez (1947), iar la începutul anului 1948, în contextul abdicării forțate a Regelui Mihai și al proaspăt instauratului regim comunist de la București, a cerut azil politic și a rămas la Paris. De aici, a publicat constant în reviste prestigioase precum East Europe, Kontinent, Preuves, L’Alternative, Les Cahiers de l’Est, Témoignages sau La France Catholique. Tot ea a tradus în franceză literatură românească sub pseudonimele Monique Saint-Côme sau Claude Pascal și a colaborat cu reviste românești din exil precum Luceafărul, Ethos, Ființa românească, Caiete de dor, Agora sau Dialog.
Tot în 1947 și tot cu o bursă, denumită sugestiv „Arthur Koestler”, părăsea România și Virgil Ierunca. Cei doi, Virgil și Monica, deveniți parteneri de viață și de „proiect existențial”, aveau să fie unele din cele mai importante voci ale exilului românesc la Paris. În perioada 1951–1975, cei doi au realizat mai multe emisiuni literare și muzicale pentru Radiodifuziunea franceză. Pentru ceea ce importă aici, deși destinul lor comun ar merita o abordare separată, mă voi referi doar la sărbătorita zilei.
În perioada 1962–1992, Monica Lovinescu a colaborat intens și cu Radio Europa Liberă. Începând cu 1967, alături de soțul ei, a găzduit emisiunile Teze și antiteze la Paris și Actualitatea culturală românească. De aici, de la microfonul venerabilului post de radio, Monica Lovinescu a devenit una din principalele susținătoare ale disidenților români. Nu și-a mai revăzut mama (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu) după părăsirea României, ba chiar a pierdut-o definitiv atunci când aceasta din urmă, refuzând să-și îndemne fiica să facă pactul cu Diavolul (poliția secretă a lui Gheorghiu-Dej), a murit în temnițele comuniste, în 1960, la vârsta de 73 de ani.
Opera Monicăi Lovinescu, scrisă sau rostită, a continuat să înfurie teribil autoritățile comuniste de la București, iar pe 18 noiembrie 1977, deci cu o zi înainte de ziua ei de naștere și în ajunul sosirii disidentului Paul Goma la Paris, pentru a cărui eliberare chiar ea militase, a fost agresată fizic în curtea casei sale din capitala franceză, fiind transportată în stare de comă la spital. Autorii erau doi palestinieni trimiși de serviciile secrete ceaușiste pentru a o pune la punct, o metodă frecvent folosită, în special în anii ’70, împotriva mai multor voci ale exilului românesc. A supraviețuit și acestei încercări și s-a întors la microfonul Europei Libere pentru a rosti adevărul despre regimurile totalitare criminale.
Lovinescu și Ierunca aveau să fie publicați pentru prima oară în România de editura Humanitas, un „bastion” al literelor și memoriei românești înființat în 1990: Monica Lovinescu, cu o colecție de recenzii literare transmise de-a lungul anilor la Radio Europa Liberă (Unde scurte), iar Virgil Ierunca, cu un eseu istoric despre experimentele sinistre din închisoarea de la Pitești, în anii 1950 (Fenomenul Pitești).
Cei doi aveau să fie apoi și membri ai Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România condusă de politologul Vladimir Tismăneanu, chiar dacă Ierunca murea cu puțin timp înainte de finalizarea Raportului Final. Parcurgând fie și acest sumar medalion biografic, devine limpede că Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au participat activ, până în ultima clipă a vieților lor, la condamnarea fără echivoc a totalitarismului comunist.
Pentru tinerele generații care nu au cunoscut-o, nu i-au citit Jurnale esențiale și nu i-au auzit inconfundabila voce pe undele Europei Libere, Monica Lovinescu a fost întruchiparea eticii neuitării, așa cum frumos se intitulează și un volum apărut la Humanitas în anul morții acesteia, 2008. O colecție impresionantă de eseuri politico-istorice, pe care autorul prefeței, Vladimir Tismăneanu, o recomanda oricărui student la litere, științe politice, istorie ori filosofie: „Eseurile strânse în acest volum vorbesc despre spiritul echilibrului valoric și examinează principalele contribuții ale Monicăi Lovinescu la constituirea unei etici întemeiate pe memorie. […] Observând, în consens cu Alain Besançon, absența ori mai degrabă debilitatea unei acțiuni de damnatio memoriae în raport cu comunismul, similar celei constant întreprinse în raport cu nazismul, gânditoarea nota cu melancolică amărăciune faptul scandalos că pentru cei mai mulți comunismul apare ca «un fel de accident meteorologic», o aberație pasageră pentru care nimeni nu poate fi ținut răspunzător. Pledând, împreună cu Virgil Ierunca, împotriva dublelor standarde în explorarea totalitarismului de stânga și de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care până atunci se jurau că o admiră”.
În egală măsură, Monica Lovinescu a fost determinată de cruzimea realității politice a epocii ei să dezvolte și o etică a responsabilității. Un tip de etică pe diverse straturi, care pot fi numite toate responsabilitate la prima, a doua și a treia persoană. Și ea, asemeni atâtor altora, a fost puternic afectată de violența inconfundabilă care a devastat secolul XX, un veac al „furtunilor ideologice”, așa cum inspirat îl numea o altă mare gânditoare politică, Hannah Arendt. Și nu a fost vorba doar de Șoah, în sens restrâns, ci și de imperialism, de cele două războaie mondiale, genocidele, fascismul și național-socialismul, stalinismul, sărăcia Lumii a Treia, terorismul, șomajul, criza ecologică și multe altele.
Ei bine, citind eseurile politico-filosofice ale Monicăi Lovinescu, tinerii acestui al XXI-lea secol pot afla enorm despre multe dintre aceste subiecte. Și nu oricum, ci prin vocea și stilul inconfundabil ale unei gânditoare cu o viziune clară și informată moral, percutantă și erudită, care nu s-a sfiit nicicând, nici măcar atunci când viața i-a fost primejduită, să rostească adevărul. Într-o epocă a știrilor false (fake news) și a autoproclamaților „apostoli morali”, tipul de gândire și analiză paradigmatică a Monicăi Lovinescu poate face lumină în universul moral și intelectual incipient al oricărui tânăr născut cu prefixul „post-”.
Este limpede mai mult ca oricând că lumea contemporană suferă de pe urma dispariției accelerate a reperelor morale și intelectuale. În acest sens, recuperarea unei personalități de talia Monicăi Lovinescu reprezintă nu doar o necesitate, ci și o datorie. Vorbim aici de o persoană asupra căreia nu a planat nicicând suspiciunea dublului standard. De o persoană ale cărei viață privată și viață publică, profesională, au fost perfect congruente. Noile generații au de aflat enorm fie și citindu-i doar Jurnalele, pentru că din ele pot desprinde nu doar o lecție de istorie recentă reală, trăită, ci și un anumit tip de sensibilitate, compasiune și claritate morală.
O altă lecție importantă este că imaginariile istorice împărtășite sunt cruciale pentru conectarea sau relaționarea indivizilor disparați ai lumii contemporane globalizate, în special a celor care trăiesc cu ceea ce se cheamă „post-memorie”. Cu alte cuvinte, aceste legături invizibile în cadrul unor generații care trebuie să poarte, de multe ori fără să realizeze, traumele personale, colective și culturale ale celor de dinaintea lor. Și în acest caz, lecția politică, morală și de viață a Monicăi Lovinescu devine indispensabilă. Desigur, nu putem fi cu toții lovinescieni, dar putem măcar recunoaște că fără astfel de repere nu am înțelege vreodată de unde venim, unde suntem și, mai ales, încotro ar trebui să ne îndreptăm.
Filosoful maghiar de origine română Imre Tóth, al cărui volum de dialoguri cu Péter Várdy apărut la Humanitas în 2014 (În viață sunt lucruri care nu se fac. Și care totuși se fac…) este de o sinceritate extraordinară și o probă a trezirii din vraja comunistă (apostazie) comparabilă doar cu a unor Panait Istrati sau Arthur Koestler, spunea prin anii ’80 că Monica Lovinescu și Virgil Ierunca sunt „doi oameni restabilind «binele» împotriva unui întreg stat organizând răul”. O afirmație cum nu se poate mai potrivită pentru acest tandem de valori, omenie și viață. Fără Monica Lovinescu, mai ales, am fi astăzi cu mult mai văduviți în exercițiul gândirii neînregimentate…
La un moment dat, în timpul vieții, și tot într-o melancolică dimineață de toamnă, Monica Lovinescu se trezea în minte cu următoarea frază și o consemna în jurnal: „România este o țară rămasă într-o suburbie a destinului”.
Minunat corolar al unui exil imens prin importanță, esența unei karme sfâșietoare care a făcut-o să-și „trăiască” țara în universul-oglindă al amintirilor esențiale. Să-ți iubești sentința luminând calea propriului tău călău, poporul tău nefericit… iată natura acestei personalități pe care nu avem voie s-o pierdem nicicând din memorie.
