Da, știm, nu este adevăratul Premiu Nobel, acordat de Academia Norvegiană de Științe, ci este cel acordat – tot în onoarea lui Alfred Nobel – de către Sveriges Riksbank, adică Banca Centrală a Suediei. Da, știm că nu întotdeauna alegerile făcute de comitetul de selecție au fost foarte inspirate în domeniul economic. Da, cunoaștem și gluma cu premiul acordat acum o jumătate de secol a doi economiști (Friedrich Hayek și Gunnar Myrdal, în 1974) care au ajuns la concluzii opuse privind economia și implicațiile politice ale aceste științe, discipline sau cum doriți s-o numiți.
Nu este cazul și în acest an, când premiul Sveriges Riksbank în Științe economice în memoria lui Alfred Nobel a fost atribuit lui Daron Acemoglu, Simon Johnson și James A. Robinson „pentru studii privind cum se formează instituțiile și cum afectează ele prosperitatea”.
Prin instituții, economiștii înțeleg setul de reguli formale și informale care sunt urmate într-o anumită societate umană. Instituțiile nu sunt deci nici entități de tip stat, guvern sau bănci centrale (acestea sunt organizații), ci regulile după care operează agenții dintr-un anumit spațiu economic, politic, geografic…
Iar când ne referim la reguli, nu este vorba doar acele scrise prin monitoare oficiale și constituții, ci avem în vedere aplicarea lor în realitate, inclusiv a regulilor informale. Douglass North, în discursul său de acceptare a acestui premiu (împărțit, în 1993, cu Robert Fogel) explică aceste lucruri într-un mod cât se poate de clar.
Întâmplător sau nu, apariția și evoluția instituțiilor reprezintă tocmai una din preocupările constante din opera lui Hayek. Iar dacă dorim să mergem mai departe în timp, putem ajunge până la „certificatul de naștere al științei economice”, adică la lucrarea lui Adam Smith, „Cercetare asupra naturii și cauzelor avuției națiunilor”.
Altfel spus, această disciplină a avut de la bun început ca preocupare centrală să explice ce este (și ce nu este) bogăția și cum poate fi ea produsă (trebuie produsă, ea nu există pur și simplu și noi trebuie doar să ne servim sau s-o „distribuim”).
Răspunsul dat de economiști în urmă cu un sfert de mileniu a mers în această direcție: există reguli favorabile producerii de bogăție și reguli mai puțin favorabile sau chiar ostile acestui proces. Iar acest răspuns rămâne valabil și azi, chiar dacă uneori el se pierde prin modelări matematice.
Opera lui Daron Acemoglu și James A. Robinson este cunoscută nu doar în rândul economiștilor, ci și în rândul marelui public, sau cel puțin celor mai curioși membri ai săi. Cele mai cunoscute lucrări ale lor sunt „De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei” și „Coridorul îngust. State, societăți și soarta libertății”, traduse în limba română și publicate de editurile Litera, respectiv, Publica.
Aceste două lucrări abundă în detalii istorice, conectate și puse în perspectivă astfel încât cititorul urmărește raționamentul autorilor către concluziile lor ca și cum ar urmări un serial. Riscul este același: dacă le începeți seara, s-ar putea să petreceți o noapte albă.
În prima lucrare, ideea principală este contrastul dintre instituțiile inclusive și cele extractive, cu impactul lor opus asupra prosperității. Mai exact, instituțiile inclusive generează prosperitate generalizată – se produce și se acumulează bogăție de către membrii societății în general, nu doar de către cei privilegiați – iar instituțiile extractive redistribuie cu forța bogăția dinspre societate în general către unul sau mai multe grupuri care au capturat puterea politico-economică.
Autorilor li s-a reproșat că nu au formulat foarte clar care sunt de fapt caracteristicile esențiale ale acelor instituții inclusive și că acest lucru a fost lăsat la intuiția cititorului. Impresia mea la lectura primei lucrări a fost că autorii au avut o anumită reținere în a spune clar ceea ce era evident: instituțiile inclusive sunt cele care protejează libertatea și proprietatea fără să dilueze responsabilitatea, asigurând o protecție împotriva tendinței permanente a puternicilor de a abuza de puterea lor.
În cea de-a doua lucrare, autorii precizează explicit că libertatea este importantă, că ea este ingredientul esențial al prosperității, că ea trebuie apărată mereu atât împotriva abuzurilor unei puteri centrale, dar și împotriva unei situații de conflicte generalizate, de război civil. Societățile prospere sunt cele care au găsit, prin încercări succesive, după numeroase eșecuri, acel coridor îngust al libertății, între abuzurile fără limite ale unui puteri centrale și abuzurile fără de sfârșit ale unui război civil fără un învingător clar.
Dacă ar fi să rezum concluzia lor, așa cum am înțeles-o eu, aceasta ar fi că avem nevoie de un stat suficient de puternic încât să protejeze libertatea împotriva tuturor amenințărilor, inclusiv împotriva abuzurilor statului și a reprezentanților săi.
Libertatea și prosperitatea există doar într-un stat suficient de puternic încât să poată mențină ordine, dar nu atât de puternic încât să dea ordine.