În 1990, după Revoluție, după Piața Universității, după „Duminica Orbului” și după Mineriada cu M mare, a venit o vară complicată în care mulți colegi de-ai mei de facultate au decis să plece din țară.
Eu am rămas pentru că aveam senzația că, în ciuda minunățiilor făcute de regimul Iliescu, țara nu poate merge decât către mai bine.
Și unul dintre semnalele pe care le-am interpretat ca fiind pozitive a fost presa liberă care explodase. Și mai ales faptul că presa occidentală devenise accesibilă în România. De la revistele Times și The Economist disponibile la chioșcurile de ziare (chiar dacă mă costa una un sfert de salariu) până la posturile de radio și televiziune. BBC, Europa Liberă nu doar că nu mai erau interzise, dar aveau reporteri, birouri și chiar transmiteau de la București. Așa și RFI, Radio France Internationale, care s-a instalat la noi în Politehnică și așa am ajuns, ca tânăr student care o rupea în franceză, colaborator al unui post de radio.
În mare parte am făcut DJ și am ținut o rubrică de sport, dar am făcut și puțină muncă de reporter – cel mai memorabil reportaj pe care l-am făcut a fost în ziua votului la referendumul pentru adoptarea constituției din 1991. Ce m-a marcat în subțirica mea carieră jurnalistică a fost momentul când am primit legitimația de membru în AZR – Asociația Ziariștilor din România.
Am simțit atunci că mi s-a încredințat o sarcină minunată și apăsătoare: să transmit informații de interes public bazându-mă pe fapte pe care le obțin la prima mână, pentru a ajuta cetățenii să afle adevărul. Că trebuie să mă ridic la nivelul de integritate și profesionalism nu al confraților români (o bună parte demonstrând de-a lungul a câtorva decenii că erau vânduți securiștilor și politrucilor ex-comuniști), ci al vocilor pe care le auzeam la posturile occidentale.
Până la urmă nu am ajuns jurnalist, ci inginer, dar mi-a rămas convingerea că trebuie să existe un corp puternic al jurnaliștilor care să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru.
Așa că m-a cuprins tristețea când am citit săptămâna aceasta despre intenția Consiliului UE de a lansa un program-pilot prin care creatori de conținut — pe românește „influenceri” — vor primi acces în spații rezervate până acum jurnaliștilor acreditați. Motivul invocat fiind comunicarea: instituțiile europene vor să ajungă la audiențe noi, să fie mai relevante, să vorbească pe limba cetățenilor.
Înțeleg impulsul. Problema de comunicare a instituțiilor europene este reală. Dar există o diferență fundamentală între a comunica mai bine și a valida o categorie de actori care operează după cu totul alte reguli decât presa profesionistă, așa cum este ea imperfectă. Această confuzie nu este inocentă. Are consecințe.
Jurnalismul este o profesie definită de metodă, nu de audiență. Înseamnă verificarea informațiilor înainte de publicare, răspundere față de standarde editoriale, asumare publică a erorilor, obligație față de adevăr chiar și atunci când adevărul este inconfortabil. Un jurnalist bun slujește publicul. Un jurnalist rău poate fi tras la răspundere. De către redacția lui, de către confrați, de către categoria de public exigent care se informează din multiple surse. Un jurnalist bun este în permanentă tensiune cu patronii publicației lui, pentru că el există pentru a aduce lumina, iar publicația sa are mai mult nevoie să aibă cât mai multă audiență.
Un creator de conținut este definit complet de audiență. Scopul său profesional este să fie urmărit, să genereze „engagement”, să crească și la final să își culeagă roadele de pe urma cifrei de urmăritori pe care o are – în cele mai multe cazuri financiare, uneori politice, dar întotdeauna foarte egoiste. Nu există obligație față de adevăr — există obligație față de atenția privitorului. Nu există redacție care să îl verifice, de cele mai multe ori nu există public care plătește direct și care să îl poată penaliza instantaneu dacă împrăștie neadevăruri sau toxicități. Conținutul care „performează” este conținutul care rezonează emoțional, care confirmă prejudecăți, care simplifică și polarizează. Încerc să nu fac o judecată morală, ci să descriu un model economic.
Prin invitarea influencerilor alături de jurnaliști în aceleași spații instituționale, Consiliul UE transmite un semnal: cele două categorii sunt echivalente. Că reach-ul contează la fel de mult ca rigoarea. Că a fi urmărit de milioane de oameni conferă același tip de legitimitate ca apartenența la o redacție cu standarde verificabile.
Nu este adevărat. Și consecințele acestei confuzii se pot măsura.
România nu are nevoie de studii teoretice pentru a înțelege ce înseamnă instrumentalizarea influencerilor în spațiul public. Avem experiența directă.
În campania electorală din 2024, peste 100 de creatori de conținut au fost plătiți să promoveze un candidat politic fără să știe că fac asta. Platforma prin care primeau banii nu afișa niciodată numele candidatului. Mulți dintre ei au ieșit public după alegeri să ceară scuze comunităților lor, spunând că au crezut că participă la o campanie neutră de îndemn la vot. Mecanismul era simplu și eficient: un brief, un hashtag, o sumă de bani în funcție de numărul de urmăritori — și mesajul ajungea la milioane de oameni fără nicio urmă de responsabilitate editorială.
Contextul în care s-a întâmplat asta: 86% dintre tinerii români nu au încredere în presă, iar 41% își iau informațiile din social media. Acesta este solul fertil pe care l-a găsit campania respectivă. Și acesta este ecosistemul pe care UE îl validează astăzi, cu cele mai bune intenții.
Există o legătură directă, documentată, între ceea ce putem numi „populism informațional” și populismul politic. Populismul informațional înseamnă conținut optimizat algoritmic, emoțional, simplist, fără obligația adevărului — conținut care nu intenționează să informeze, ci să capteze atenția. Acesta este vectorul principal prin care mesajele populiste politice ajung la publicul larg, ocolind filtrele pe care le oferă presa profesionistă verificată.
Nu poți combate populismul politic hrănindu-l pe cel informațional. Nu poți apăra democrația validând mecanismele care o erodează.
Așa cum comuniștii desființaseră presa independentă, utilizatorii de astăzi ai populismului, fie ei politicieni sub aripa Moscovei sau miliardari cu visuri extremiste, vor să desființeze jurnalismul adevărat, neutru, factual, util.
E greu să desființeze direct instituții de presă, dar le pot impune o linie editorială cumpărându-le, le pot presa atacându-le în justiție din nou și din nou, celor de stat pot încerca să le impună privatizarea (a se vedea situația actuală din Franța) sau le pot tăia finanțarea (ca în SUA). Dar toate aceste metode cer efort substanțial și mai ales impun expunere publică, nu pot fi făcute pe ascuns. Pe când a influența un influențator e treabă mult mai simplă, inodoră și incoloră – a se vedea exemplul românesc de mai sus.
Reacția corectă a instituțiilor europene față de criza de comunicare nu este să coboare la standardele unui spațiu informațional degradat. Este să investească în ridicarea acestor standarde: în susținerea presei profesioniste independente, în educație mediatică, în condiții care permit jurnalismului de calitate să supraviețuiască economic.
Ce ar trebui să facă UE în schimb
Problema reală nu este că instituțiile europene comunică prost. Este că presa profesionistă — singura cu adevărat capabilă să medieze între instituții și cetățeni cu rigoare și responsabilitate — se află în criză structurală: resurse în scădere, audiențe fragmentate, presiune economică constantă din partea platformelor digitale care captează publicitatea.
Răspunsul la această criză nu poate fi abandonarea standardelor. Poate fi, dimpotrivă, o politică europeană coerentă de sprijin pentru jurnalismul de calitate — nu prin subvenții care să compromită independența editorială, ci prin reglementarea corectă a platformelor, prin transparența finanțării conținutului politic online, prin lupta cu oligopolurile, prin programe de educație mediatică la scară europeană.
Democrația nu se pierde printr-un singur gest dramatic. Se pierde printr-o serie lungă de mici legitimizări ale unor lucruri care nu ar trebui legitimizate. Decizia Consiliului UE de a invita influencerii alături de jurnaliști este, în sine, un gest minor. Logica din spatele lui nu este minoră deloc.
Atunci, în anii ‘90, în România, Asociația Ziariștilor din care am făcut parte nu îi includea pe cei mai importanți „influenceri” ai momentului, campioni la audiență, campioni la neadevăruri care să le aducă audiența, campioni ai populismului nociv care a tras România în jos decenii în șir, oameni precum Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu. Sper ca urmașii lor de la București sau Bruxelles să nu ajungă pe aceleași bănci cu adevărații jurnaliști de astăzi.
